Mă tot pierd și mă pierd de nu mă mai știu…

ești ca roua în zori
ești lacrima nopții
plânsul zeilor beți
sau doar cântec
șoptit
în tainice paturi
ca în răsărit de soare
privirea ta căpruie
să pieptene fumul în pieziș
și sufletul meu
apoi copiii mei încă nenăscuți
și nu mai miră pe nimeni
că ninge viscolit
peste urmele pașilor tăi
ca într-un final apoteotic
să treacă și tancuri și licurici
peste trupul tău

când ai plecat
am întrebat iarba de tine
și de bucurie a înflorit brusc
apoi am întrebat și de mine
și pomii au izbucnit în plâns
și tot de-atunci
noaptea își cheamă de fiecare dată
păsările înapoi
și le așază în somn
încet, încet pe ramuri

– auzi în cer plânsul meu cum se târăște ca șerpii printre picături de rouă?

la mine în câmpie
cerșind ploaie și întuneric
boabă cu boabă
lanurile de grâu se sinucid
devreme până în seceriș
ne ținem cu toții de mână și bocim
din ochi ca niște răni adânci
se scurg amintiri
despre care
nu mai știm nimic
mă urc pe firul ierbii tale
să te prind

– uite cum se întorc în cer cu aripile smulse și arse de ger, îngerii căzuți – năpastele mele!

amândoi am văzut
cum se face întuneric
și cum străzile încep să umble
șchiopătând
peste acoperișuri
sau pe maidanele părăsite de copii
și cum se fac ele gri din albastru
ca să se prefacă apoi
în șerpi flămânzi și răi
și ni se face frică
și ne înspăimântăm
ca un coșmar care tot rulează
la televizor
de un timp nu ne mai încape
nici drumul
s-a umplut și orașul de noi
cod roșu cod roșu cod roșu
repetă îngrozit sectoristul șef
mi s-au stins și ochii
lacrimă cu lacrimă
până am asurzit

– uite iubito cum mă pierd, cum mă pierd… cum mă pierd de nu mă mai știu…