Pendulând între microcosmos și macrocosmos

George Volceanov – Revista Neuma Nr. 1-2 (75-76) • 2024

Din bogata recoltă poetică a anului 2023 mi-au reținut atenția volumele Gnomul altui pământ de Ionela Ablai (Editura Eikon) și Blues pentru un hidrant roz de Petre Ioan Crețu (Editura Neuma). Paratextul celor două cărți ne oferă indicii interpretative prețioase.

Din prezentarea de pe  coperta IV a volumului lui Petre Ioan Crețu, semnată de Horia Gârbea, am reținut faptul că avem de-a face cu un autor de o „expresivitate și inventivitate aparte” și cu „o epopee magică”, o „Divină Comedie în care Infernul și Raiul s-au amestecat într-un Purgatoriu ieșit din timp” – aici îmi contrazic distinsul confrate și susțin că, în acest insolit volum, timpul are o prezență puternică și curge întruna, nu stă locului (v. „timpul mi se prelinge lichid / în paharul cu rom amestecat cu vodcă.” Mottoul primei secțiuni, secțiune ce dă și titlul întregului volum, este un citat din nonconformistul Charles Bukowski, poetul orgiilor sexuale și bahice; în cazul de față, al unor orgii bahice dublate de un profund sentiment de adorare a femeii iubite. Depresiile, angoasele, reveriile, delirul, eșecurile eului liric sunt proiectate pe un dublu fundal: cel al unei cârciumi sătești inedite prin punctele sale de atracție – hidrantul acoperit de hârtie roz și tonomatul din care se revarsă (mai ales) muzica lui Tom Waits, un la fel de nonconformist idol al culturii pop – și cel al macrocosmosului (luna, stelele, Calea Lactee).

Blues pentru hidrantul roz este un superb exemplu de poezie universală: personajele (fostul soldat din Legiunea Străină, ajuns patron de cârciumă, cerșetorul satului, iubita) și cârciuma ar putea fi lesne plasate într-un sat din S.U.A, din Sud sau Vestul Mijlociu. Trimiterile la Bukowski, Tom Waits, Calvin Russel, la Johnny Van Zant și Lynyrd Skynyrd, la blues (voilà, nu la doină!), la Cranberries, la marche ou crève vorbesc de la sine despre impactul globalizării sau despre universalitatea temelor tratate de poet. Revenim, totuși, pe plaiuri mioritice odată cu referirea la Urmuz și Stamate, și cu depistarea unor îndepărtate ecouri bacoviene, sesizabile în folosirea obsesivă a efectelor cromatice, a unor sintagme gen „martie trist și bolnav” sau a unor deprimante imagini pluviale, precum „uite cum plouă muzica lui toată / peste sufletul meu peste rana mea roată”, aluzie la un blues al lui Chris Stapleton (P. I. Crețu inserează rar rime în amplele lui poeme în vers alb, dar de fiecare dată obține efectul poetic maxim atunci când o face); „femeie cu trupul mirosind a iarbă / femeie cu degetele umbră / înfășurată în giulgiul umed al ploii / ploua nesfârșit” (p. 27) – un cocteil poetic, între Plumb și Lacustră; sau „acele îmbrățișări din care / ne hrănim zile întregi / ca apoi o ploaie să ne lovească / bestial peste mâini…” (p. 33).

În primul ciclu al volumului, totul este roz, nu doar hidrantul, ci și aripile îngerilor ce se pogoară pe pământ, păianjenii, chiloțeii, tabla, liliacul (mamifer, nu arbust!), biluțele de săpun. O viață în roz, dar departe de aceea din cântecul lui Edith Piaf.

Ca și în volumul Ionelei Ablai, Eros și Thanatos merg mână-n mână: Liușka, femeia iubită este o Laura a secolului 21, adorată până la loc comanda. P. I. Crețu este familiarizat cu poezia lui Valentin Iacob și nu știu dacă versurile de mai jos nu sunt, cumva, un implicit omagiu postum adus prietenului pretimpuriu dispărut. Versurile „încerc să pun în cuvinte bătăile inimii / în timp ce urc pe muntele sânilor tăi / mă cațăr pe sfârcuri apoi citesc / versurile abia scrise și mă rușinez” (p. 21) amintesc de spațiul cosmic imaginat de Iacob în Planeta-Femeie. Povestirile planetei Nun și alte hiperspații (Tracus Arte, 2022).

Moartea stă la până în fiecare clipă, în fiecare cotlon: eroul liric dansează cu ea un blues languros (pp. 13-14), moartea își alege victimele la nimereală (p. 29), se confundă cu eternitatea –     „să tac / vreme de o moarte” (p. 32), dar, ca în basmul despre Ivan Turbincă, sfârșește prin a fi păcălită (p. 35). La fel de omniprezenți sunt îngerii, cei „trei îngeri” ce târăsc un hidrant (p. 19), „vocea de înger” trimisă de Dumnezeu (p. 23), „femeile înger” ce-și „aruncau la intrare / aripile de înger peste hidrant” (p. 25), îngerul care apare (protector?) în biblioteca poetului (p. 29).

Consumatorul masiv de vodcă, bere și rom, căruia lumea i se înfățișează aproape permanent pâcloasă prin aburii sau norii fumului de țigară, este și el un privitor la stele: „câteodată îmi place să ies afară / în grădina din spatele barului / să stau culcat pe spate și să privesc stelele” (p. 15);  „florile purtate de vânt printre stele” (p. 21). La sentimentul de zădărnicie a existenței umane ajungi doar ridicând privirea spre cer, spre universul infinit de unde „luna plonja de ciudă” în halbele de bere (p. 12), „beată se clătina pe cer” (p. 15), „se mută într-un alt colț de cer” (p. 22), sau „se făcea lună plină” (p. 61 – ultimele două citate ilustrează fluiditatea timpului).

            În consens cu teoria lui Longinus despre sublim, poemele lui I. P. Crețu – mimând logoreea alcoolic-depresivă a unui poet rural – se avântă periodic spre culmile înalte ale poeziei prin versuri memorabile, precum „unde speram mai toți să fie o stripteuză / și s-o pipăim cu ochii” (cu inedita transformare a vizualului în tactil), sau personificări surprinzătoare, precum „hidrantul roz îngenunchiat la perete / a oftat lung apoi a lăcrimat / o lacrimă tremurată lacrimă de hidrant” (p. 48) și „cum se face întuneric mă duc la bar / mângâi mai întâi hidrantul pe creștet” (p. 58). Alteori, imaginile comunică, în timp, cu poezia Renașterii, căci metafora din „cel mai mult mi-aș fi dorit să fiu zeu / zeul luminii din ochiul ceresc” amintește de the eye of heaven, un clișeu reluat până la saturație de Marlowe, Shakespeare și alți poeți elisabetani. Ochiul poetului străbate distanța microcosmos – macrocosmos și retur prin juxtapunerea lunii și a licuricilor (pp. 15, 22), cu geniala imagine „un licurici strănută prelung și voios” (p. 22).

            Secțiunea a doua, intitulată Catedrale, porți și ploi (caisului doi) are drept motto un vers memorabil dintr-un poem de Valentin Iacob: „Prin șlițul descheiat al lui Dumnezeu – soarele.” Ca și la Iacob, poemele devin o volbură de atitudini opuse, de machoism și tandrețe, de iconoclasm și căință, de speranță și disperare, echilibru și zbucium lăuntric. Poemele sunt concepute sub semnul dialogului nu cu un cititor abstract, ci cu „tine”, femeia adorată de eul liric. Îngerii, Dumnezeu, ispitele, dragostea și moartea alcătuiesc fundalul acestor impresionante confesiuni.

Secțiunea a treia și ultima, cu un superb motto preluat din Nichita Stănescu (definiția poetică a lui „tu”), conține mai multe poeme în proză; fiecare secțiune reia (ce frumos gest!) dedicația „Poetei Iulia Nicolau-Crețu, dragostea, viața și moartea mea”. Cred că, dacă Dumnezeu și viața ar fi fost mai generoase cu Valentin Iacob, Petre Ioan Crețu ar fi avut un coleg de echipă împreună cu care ar fi putut revigora, în lirica noastră contemporană, filonul oniric nostalgic evocat de către Nora Iuga.