Despre Pic și Banshee…

Horia Gârbea

        Fiecare poet este atipic, se abate de la o „normă” care, de fapt, nu există. Dar Petre Ioan Crețu și poezia sa, excepțională și excepționistă, iese cu mult din limitele vreunui tipar posibil. Admirabil este la el spiritul liber. Nu propune sfidarea a unor limite, ci ignorarea lor într-un mod, aș zice, demiurgic. Câtă vreme lumea încă nu este creată, la începutul vremurilor, făuritorul ei poate s-o modeleze așa cum îl îndeamnă inspirația. Poezia lui Petru Ioan Crețu are suflul unui big-bang întemeietor. Cărțile îl apasă pe piept, dar nu-l „prejmuiesc”, așa cum ar zice clasicul, ci îi măresc forța și dorința de a respira titanic. Această carte neobișnuită și extrem de puternică adună ceea ce îl caracterizează pe poet în proprii săi termeni: Nonsens, deșertăciune și momentul meu de tresărire. Ultimul e cel care contează. Petru Ioan Crețu nu își întemeiază un ținut sau un regat, ci un Univers, cu tot haosul și (fărăde)legile lui.