Poezia în stare de libertate

  Evelyne Maria Croitoru


Poeţii posedă secretul stării de poezie. Afirmaţia aparţine poetului simbolist Ion Vinea şi este confirmată, cred eu, de cel mai recent volum al lui Petre Ioan Creţu, Recviem pentru o roată bolnavă mintal, apărut de curând la Editura NEUMA. Lansarea cărţii a avut loc la sediul Uniunii Scriitorilor din România şi a fost moderată de Horia Gârbea, cel care l-a şi botezat pe autor “eremitul din Slobozia” într-o succinctă prezentare pe coperta a patra.

Timpul, uneori, pune capăt iluziilor, iar poezia lui Petre Ioan Creţu ne propune o astfel de călătorie prin adâncimile sufletului omenesc, prin lumea sa de umbre şi penumbre în care idealul şi realul, angelicul şi demoniacul se polarizează alternativ într-o expresie temperamentală, nedomesticită, nesupusă.

Petre Ioan Creţu are vibraţia marilor întrebări, a adevărurilor ce nu se lasă pătrunse nici măcar atunci când le trăieşti dureros; autorul are o poetică a neliniştii metafizice, dragostea şi revolta sunt scrâşnite, poemele dezvoltă un peisaj sufletesc adesea cenuşiu, dar exprimat în nuanţe bogate. Cuvintele iau forme expresive noi, originale, inovaţia reprezintă receptarea diferită, mai intensă a realităţii, care poate fi tăioasă, aspră, ascuţită şi tocmai această receptare diferită generează relieful limbii poetice.

Cuvântul e supus unui tratament de constrângere prin absolutizare, versul are o dinamică specială, poetul aruncă balastul verbal care sufocă ideea, oferind o ipostază nouă, provocatoare. Poezia sa propune o nouă coerenţă a graiului, alăturarea elementelor neasociabile creând noi raporturi lingvistice. Marea majoritate a cuvintelor utilizate în construcţii şi asocieri neobişnuite sunt cele creatoare de imagine ce se recompune pentru a defini o stare: pereţii sunt suflecaţi până la brâu, cireşul este turmentat, umbra cocârjată, steaua planturoasă are două roţi şi un far de bicicletă, nopţii îi curge întuneric din burtă, iarba este crescută stingher pe coapsa stângă (Recul). Sensibilitatea este închisă într-un cerc al emoţiei, al impresionabilităţii, în care expresia artistică este – după cum se poate lesne observa – baza creaţiei, ca mijloc, nu ca scop.

Temele esenţiale al volumului sunt roata şi trecerea în nefiinţă. Roata, bolnavă mintal , este o realitatea transfigurată pe tot parcursul volumului într-un descântec, de dragoste, de durere, de moarte. Roata este marea obsesie a poetului; cuvântul se regăseşte în majoritatea poemelor şi este, prin utilizarea repetiţiei, laitmotivul care creşte intensitatea mesajului. Astfel, în sufletul poetului este o roată, pe care se pare că a avut-o şi stră-străbunicul sub piele, o scotea la horă, şi ea roata era mereu tânără (Roata din suflet). Recviem pentru o roată, poemul care dă şi titlul cărţii, este strigătul deznădăjduit al omului care a supravieţuit unei tragedii cumplite, cu umbra aruncată fix sub roata maşinii, urlând cu lupii ca lupii la lună. Ochii iubitei pierdute înfloriţi într-o duminică provoacă amintiri amare şi se aude de atunci lătrând sfâşietor de sălbatic câinele eu (Câinele eu ca o roată).

Tema trecerii în nefiinţă – ca o permanentă şi dureroasa fixaţie, se prezintă sub diferite forme, poetul este cel mai adesea singur cu întunericul şi moartea călărind la nesfârşit o roată (De-a surda), aşteaptă cuminte rândul la moarte în valea unde se adunau elefanţii (M-ai lăsat la umbră), în timp ce sub pleoape îi cresc cimitire (Cimitire crescute sub pleoape). Moartea i se prelinge pe trup (Câinele eu ca roată) iar curcubeul îi soarbe sângele şi lumina toată din priviri (Şi zbor). Dar câinele morţii nu latră (Să nu uit), aşadar în plictisul morţii (Om fără soartă), cioplind statui de întuneric (Om bătrân) omul, aflat la mâna destinului rătăceşte prin viaţă.

Spirit anxios, dominat de fantezie, dar şi de drame sufleteşti care i-au jalonat existenţa, poetul cultivă conceptul sentimentului tragic, unde simţirea rănită, comparabilă întrucâtva cu suferinţa albatrosului baudelairian, transmite zădărnicia lucrurilor, dar oferă, în plus, împotrivirea vehementă, lupta cu muşcăturile vieţii. Autorul transformă pe parcursul volumului o realitate brutală în poezie, o descompune în elemente spre a o recompune apoi într-o nouă ordine a lucrurilor, aceasta fiind recuzita sa metaforică. Investighează latura precară a existenţei umane, scoate la lumină adevăruri crude. Stările subliminale sugerate, îmbinate cu inteligenţă artistică, transformă poezia într-un discurs al conştiinţei, cu impresii, sentimente, stări de vis, de iraţionalitate – pe alocuri şi proiectează realitatea într-un orizont nou, prin limbajul simbolurilor.

Realizarea artistică a poemelor este, în funcţie de dispoziţia sa temperamentală, uneori cerebrală, dar alteori – simbol al sensibilităţii biciuite – ia înfăţişări groteşti. Echilibrul dintre izvorul afectiv al emoţiilor sale lirice şi intelectualizarea expresiei nu este mereu unul ideal, există discontinuităţi, contraste… Sunt, în fond, imagini care fixează viaţa aşa cum e ea. Răspunzând unei permanente necesităţi de a concentra ideea, uneori în nuanţe ludice de o amărăciune imperceptibilă, cuvintele îşi modifică funcţia, dobândesc valenţe noi sau se neutralizează reciproc.

Vigoarea poeziei constă în conflictul dintre puterea de a-şi proiecta visele, uneori de o senzualitate explozivă şi intuiţia acută a hotarelor, cu un subtext tragic. Descoperim ipostaze necunoscute şi tulburătoare ale propriilor noastre dimensiuni abisale… Departe de a fugi de adevărurile grave, poetul respinge compromisul călduţ, poezia sa fiind un strigăt al disperării, al spaimei de mediocritate, râsul, grotescul se îngână straniu, fiecare fibră vibrează exasperată de întunericul în care se simte plonjând ireversibil. Este o spiritualitate sufocată de propria temniţă a cărei izbucnire are violenţa cataclismului.

Autorul volumului Recviem pentru o roată bolnavă mintal şi-a construit un univers poetic închis, sub semnul propriilor contradicţii, într-o realitate populată cu anxietăţi erotice, cu stigmate ale descompunerii şi alienării, dar exprimată într-o deplină şi absolută libertate. Omul de astăzi poartă în sine, adesea, un pustiu mai mare şi mai dezolant pe care flacăra poeziilor cuprinse în acest volum l-ar putea încălzi. Vă invit să descoperiţi universul poeziei lui Ioan Petru Creţu, poezia în stare de libertate.


 

Categorii
2 Comments
    0 Pings & Trackbacks
    0 Pings & Trackbacks

    Lasă un răspuns