ACOPERIȘ 4
Ne naștem cumva plâns și stăm cu el înfipt în gât ca o gheară până când murim și atunci un alt plâns ne va însoți în pământ pământul din care am fost născuți într-o clipă de grație ca apoi din ce în ce mai des în noi creștea aspru întunericul și cum nu mulți dintre noi strălucesc și atunci cei care o fac luminează și dincolo de moarte poate ar trebui să ne lipim toți morții lumii de sufletul lor și astfel să devenim cu toții un astru puternic cel mai puternic și să le luminăm și visele și somnul și toată viața celor vii să avem un rost acolo în moarte în schimb ne chinuim toată viața și toată moartea mai ales să-i acoperim cu noroi, cu blesteme și ură îi așteptăm în întuneric să-i lovim cu furie și ură suntem bestii îmbrăcate în carne de om ieșim din întunericul sufletelor noastre pe furiș și înnegrim aerul din jur să fie numai beznă e atâta dezordine în lume spațiile se mută continuu se întrepătrund sau se dilată într-o fluturare de aripă pe care Dumnezeu a vopsit-o neagră din greșeală aș vrea să înnod timpul să nu mai curgă să pot iubi de-a-întregul mai vreau și ca vântul să sune duios și ca lumină frumos colorată să-mi umple văzul dar cred că pentru asta este deja mult prea târziu.
Câteodată mă strecor pe sub carne și dorm somn bun apoi mă părăsesc și mă așez într-un colț al sufletului unui prun și lenevesc în moliciunea gândului lui îmi e atât de bine apoi vine și prunul și se așază într-un colț în sufletul meu până când ne contopim și nu mai știu dacă eu sunt eu sau sunt doar prun.
2 comentarii
NC
Îmi place maxim fragmentul:
„..spațiile se mută continuu se întrepătrund sau se dilată într-o fluturare de aripă pe care Dumnezeu a vopsit-o neagră din greșeală aș vrea să înnod timpul să nu mai curgă să pot iubi de-a-întregul mai vreau și ca vântul să sune duios și ca lumină frumos colorată să-mi umple văzul dar cred că pentru asta este deja mult prea târziu.”
Cu admirație,
nc
Anette V.
Doamne, cât de mult îmi place această poezie. Nici nu-mi vine să cred că a putut fi scrisă o asemenea poezie. Cum nu înțeleg de ce a trebuit să vă recomande o prietenă și să nu vă fi citit în revistele literare, care, fie vorba între noi, publică tot felul de inepții, care nici măcar „din coadă nu au să sune”.
Cumplit e că regăsim poeții de fesbook în reviste de prim rang, gen România literară, care, mai ales după moarteadomnului Manolescu s-a „manelizat” pur și simplu. Mare păcat!
Acum să revenim la bijuteria aceasta de poem, în care finalul m-a cutremurat, m-a lăsat interzisă și de aceea îl citez aici.
„Câteodată mă strecor pe sub carne și dorm somn bun apoi mă părăsesc și mă așez într-un colț al sufletului unui prun și lenevesc în moliciunea gândului lui îmi e atât de bine apoi vine și prunul și se așază într-un colț în sufletul meu până când ne contopim și nu mai știu dacă eu sunt eu sau sunt doar prun.”
Poate la Ion Mureșan să fi întâlnit această profunzime, mărturisesc că îmi placeți mai mult, mult mai mult și vă rog să nu o luați ca pe o.. „periuță”. Nu văd ce aș avea de câștigat.
Felicitări domnule Petru Ioan Crețu, la cât mai multă inspirație și sănătate, multă sănătate!
Așa să ne ajute Dumnezeu,
Anette V.