Acoperișuri | Acoperiș 1

Unsprezece petale poate cele unsprezece noduri împrumutate în timp de la Nichita și acestea ar trebui să facă un întreg un acoperiș care să mă învelească toată viața și toată moartea un acoperiș ca un destin ca o cupolă sau o simplă parabolă din 12 petale dar cu o petală lăsată lipsă dinadins ca pe acolo să pătrundă ploaia vântul soarele gerul și tu și viața.

ACOPERIȘ 1

privirea mea îți străpungea ochiul ca un pumnal până la prăsele în ceafă  apoi se prelingea pe umărul tău stâng pe sâni pe coapse și nu știu de ce se întuneca în ochii mei în privirea mea și deodată s-a făcut întuneric stupid pe sub pleoape în sufletul meu și nu tu mă dori mă doare doar ideea de tine care încă mă mai îngrozește mă durea și urma lăsată pe umărul stâng și-mi aduc aminte cum îți sprijineai fruntea de sufletul meu pe ascuns uf, cum mă doare bucata de cer sub care amândoi am râs am plâns am făcut dragoste sau am fumat țigară de la țigară sau o făceam poștă până ne frigeam degetele sau buzele oricum arse de dor și de nerăbdare îți aduci aminte cum ne loveam dragostea noastră de stabilopozi până se făcea praf apoi o luam de la cap proaspeți și proști balansam după un scenariu scris aproape perfect de inginerii de suflet inginerii aceia cu platoșe de piatră și plumb albăstrit de respirația rece a morții
din când în când ne arătam pe cer de după perdeaua de nori când apărea umărul tău când barba mea răscolită de vânt apoi fulgeram puternic sau doar ne țineam de mână rătăcind pe acolo pe sus ce faci îmi zici și eu nici nu știam ce să-ți răspund mă lăsam purtat pe aripi de vânt până se făcea noapte apoi te bântuiam plângând