ACOPERIȘ 7

mereu îmi ziceai îngroapă-ți ochii în cer și scrie o carte dar nu am înțeles niciodată ce încercai să-mi spui pe dealuri se aprindeau focurile albe ca niște ninsori și ca de nicăieri venea o mână ce ne înfășura și spațiul câmpiei se muta puțin incomodat și trist câteodată mă lăsasem părăsit să respire și trupul să fac oareșce curățenie și un duș și dintr-odată sunt în fața oglinzii în care de câte ori mă uit nu mă regăsesc de multe ori eram în tine undeva într-un colț prăfuit cumva fericit mulțumit ca și cum reușisem în viață și nimic nu era mai frumos decât noaptea întâlnirii noastre dintâi ce se va împlini curând într-un început sau făceam schimb de timbre fără să ne știm tu erai cea care umbla în lume eu cel care am plâns până când lacrimile m-au îmbrăcat ca pe un cocon cu sare amară ar trebui să nu te mai gândești la mine și eu să nu exist chiar dacă ne-am promis să ne ținem de mână în fiecare zi tu mergând grăbită pe tocuri spre locul ursit noaptea la focuri cu umbra ce ți se ridica drept în ceruri ca o lumânare cu luna în piept și cum despicai tu întunericul nopții în două iar eu nu mai înțelegeam nimic

să nu mă găsesc era talentul meu nu disperam bănuiam că mă ascundeam adânc în mine în trupul în care m-am născut și unde am tot încercat să mă reinventez zi de zi până într-o seară când te-am întâlnit pe net și mă gândeam că dacă mă vei întreba îți voi răspunde că nu nu mă cunosc că nu te cunosc și că voi /noi doi nici nu ne-am născut