Anne Carson sau dreptul poeziei de a fi imposibilă

Dar și despre un proiect abandonat cu trei poeme cât trei romane, o grădină cu pruni și o întâlnire literară neașteptată.

Am descoperit-o pe Anne Carson la începutul anului 2023, într-o perioadă în care începusem o cercetare pe internet, mă pregăteam să comit unul dintre cele mai extravagante (ziceam eu) experimente literare ale vieții mele: o trilogie alcătuită din trei poeme în proză, fiecare de dimensiunea unui roman; Nașterea, grădina cu pruni și moartea. O viață întreagă, de la primul țipăt al copilului născut într-o căruță până la ultima tăcere a omului.

Îmi propusesem și deja scrisesem vreo 60 de pagini cu fraze lungi, foarte lungi, de-a dreptul monstruoase uneori, în care singurul semn de punctuație era punctul de la sfârșitul frazei. Fraza avea obligația să curgă asemenea unui râu care își inventează albia pe măsură ce înaintează, să treacă prin amintiri, întâmplări, imagini și halucinații fără să se oprească la fiecare răscruce pentru a cere voie gramaticii.

Nu știu de ce, dar pentru prima dată am simțit nevoia ca cineva să-mi valideze acest demers, așa că i-am trimis un fragment lui Nicolae Manolescu (R.I.P.), al cărui răspuns tăios, primit la… Poșta redacție 😂 😂 😂,  m-a dezumflat. Acum nu știu dacă domnia sa nu a înțeles despre ce e vorba, mai ales că textul însoțitor a fost cam laconic, ori mai degrabă fragmentul trimis era greu digerabil și neinteligibil și mi-am spus, cu descurajarea omului care tocmai și-a văzut prăbușindu-se o construcție înainte de a-i termina fundația: dacă nici Nicolae Manolescu nu înțelege ce vreau să fac, cine să mai înțeleagă? Așa că am abandonat proiectul.

În schimb, fără să bănuiesc unde avea să mă ducă noua aventură, am început să construiesc o carte intitulată „Tulburarea nimicului”.

Anne Carson rămăsese însă undeva în apropiere.

Nu ca un model pe care să-l imit, ci ca dovada vie că literatura poate avea curajul să fie altfel.

O scriitoare care le-a dat monștrilor dreptul să se îndrăgostească

Acum după ce a luat premiul Nobel știm cu toții că Anne Carson este o poetă canadiană, eseistă, traducătoare și cercetătoare a literaturii grecești antice. Dar enumerarea aceasta spune despre ea cam tot atât cât ar spune despre un inorog faptul că este un mamifer cu un corn în frunte.

Opera ei refuză clasificările cuminți.

Scrie o poezie care seamănă cu proza, proză care se comportă ca un eseu, eseuri care se transformă în poeme și texte dramatice în care personajele antice descoperă, cu oarecare nedumerire, că au ajuns în contemporaneitate.

În Autobiography of Red, publicată în 1998, Carson pornește de la povestea lui Geryon, monstrul roșu și înaripat din mitologia greacă, ucis de Heracles. Numai că Geryon nu mai este monstrul mitologic al cărui destin este să fie învins de un erou. Devine un adolescent sensibil, vulnerabil, îndrăgostit de Heracles, care, la rândul lui, a coborât din mitologie și s-a transformat într-un tânăr contemporan. Ei, asta mi se pare extraordinar! Chiar este extraordinar! Ce poți să spui despre omul care a luat un monstru din Antichitate, și l-a adus în lumea noastră și l-a lăsat să sufere din dragoste, dar fără să-i ia aripile? Chiar vreau un răspuns de la voi. Eu mi l-am dat dar nu-l fac public pentru ca să nu mă învinuiți de blasfemie. În felul ăsta Anne Carson face un lucru pe care literatura îl încearcă de secole, dar pe care puțini scriitori reușesc să-l ducă atât de departe: schimbă regulile realității fără să distrugă adevărul sentimentelor și asta îmi place de mor.

Geryon poate fi monstru, poate avea aripi, poate fi roșu și poate iubi cu aceeași disperare cu care iubește orice adolescent. Fantasticul nu mai este o abatere de la normalitate. Devine normalitatea însăși. Și poate tocmai această libertate m-a atras atât de mult la Anne Carson.

Năstrușniciile unei inteligențe poetice

Anne Carson nu experimentează de dragul de a experimenta și nu experimentează  doar cu personajele, experimentează cu însăși existența cuprinsă în fiecare text al ei.

În Short Talks, conferința academică este redusă la dimensiunile unei iluminări poetice. Sunt texte scurte, uneori bizare, în care erudiția pare să se fi întâlnit cu un copil pus pe șotii.

În The Beauty of the Husband, povestea unei căsnicii și a destrămării ei este spusă prin douăzeci și nouă de tangouri. Dragostea devine dans, iar trădarea, o schimbare de ritm.

În Nox, carte dedicată fratelui său dispărut, Anne Carson construiește un obiect literar neobișnuit, în care poemul, fotografia, documentul și traducerea participă la același ritual al memoriei. Cartea se desfășoară asemenea unui acordeon, ca și cum durerea ar avea nevoie de mai mult spațiu decât îi poate oferi o pagină obișnuită.

În Antigonick, Antigona lui Sofocle traversează timpul și se întâlnește cu ecouri ale gândirii moderne. Tragedia antică nu mai aparține exclusiv Antichității, ci devine contemporana noastră.

Iar în Float, Carson merge și mai departe: oferă cititorului douăzeci și două de fascicule separate, adunate într-o cutie, care pot fi citite în ordini diferite.

Autorul renunță astfel la una dintre cele mai vechi autorități ale sale: aceea de a hotărî de unde trebuie să înceapă cititorul.

O asemenea literatură poate părea, la prima vedere, o colecție de excentricități.

Dar în spatele lor se află o cunoaștere profundă a culturii clasice, o inteligență artistică remarcabilă și, mai ales, o înțelegere a faptului că forma unei opere trebuie să se nască din necesitatea ei interioară.

Nu orice experiment este literatură valoroasă.

Dar nici literatura valoroasă nu este obligată să respecte formele consacrate.

Și aici, cred eu, Anne Carson ne oferă una dintre cele mai frumoase lecții despre libertatea creației.

Din mitologia greacă într-o grădină cu pruni

Nu pretind că poezia mea și poezia lui Anne Carson sunt identice și nici că ar aparține aceleiași familii estetice. Ar fi o afirmație exagerată. Dar există o înrudire de atitudine față de realitate și față de libertatea imaginației.

Anne Carson pornește adesea dinspre mitologie, filologie, filosofie și istorie, pentru a ajunge în lumea contemporană. Eu pornesc, de regulă, dinspre lumea imediată, dinspre obiectele și întâmplările obișnuite, pe care le împing treptat într-un teritoriu al imposibilului.

Ea poate transforma un monstru antic într-un adolescent îndrăgostit. Eu pot lăsa un vapor să-mi traverseze dormitorul în fiecare noapte, în vreme ce valurile îi lovesc liniștite patul.

La Anne Carson, mitologia coboară printre oameni. În poezia mea, obiectele obișnuite încearcă uneori să evadeze din realitate.

Și, dacă mă gândesc la trilogia abandonată, îmi dau seama că grădina mea cu pruni ar fi putut deveni un teritoriu mitologic în felul ei. Nu aveam nevoie de zei greci, de monștri antici sau de eroi înarmați. Aveam pruni. Iar într-o grădină cu pruni se pot întâmpla lucruri cel puțin la fel de neverosimile ca în Olimp, cu condiția ca autorul să aibă curajul să le lase să se întâmple. Un prun poate deveni martorul unei crime care nu s-a petrecut încă. O prună poate cădea într-o zi care a fost anulată din calendar. Moartea poate intra în grădină și poate constata, cu o anumită jenă, că a greșit adresa.

Acestea sunt doar posibilități ale imaginației, nu întâmplări pe care le revendic din manuscrisul abandonat. Dar ele exprimă ceva din libertatea pe care o căutam.

Și poate că aici se află apropierea mea cea mai profundă de Anne Carson: în convingerea că literatura nu trebuie să explice imposibilul înainte de a-i permite să existe.

Un critic, un experiment și o descurajare

M-am întrebat uneori dacă n-am renunțat prea ușor la trilogia aceea. Probabil că da.

Privind acum lucrurile de la distanța a câtorva ani, îmi dau seama că așteptam de la Nicolae Manolescu ceva ce cred că niciun critic literar nu ar  putea oferi cu adevărat: garanția că un experiment artistic va reuși.

Criticul poate analiza, poate înțelege, poate respinge, poate greși. Dar nu poate hotărî, în locul autorului, dacă o formă literară merită să existe. Și, mai ales, nu poate anticipa întotdeauna unde va duce un experiment.

Nici nu știu dacă cele trei poeme cât trei romane ar fi devenit o operă valoroasă. Poate că frazele mele interminabile ar fi sfârșit prin a obosi cititorul. Poate că absența punctuației ar fi creat un ritm nou. Poate că experimentul ar fi eșuat spectaculos.

Dar astăzi înțeleg că eșecul ar fi trebuit să fie al meu, nu unul anticipat din teama că altcineva nu mă va înțelege. Aici Anne Carson mi se pare exemplară. Mai ales nu pentru că fiecare experiment al ei ar fi incontestabil, ci pentru că nu pare dispusă să renunțe la o idee numai fiindcă aceasta nu încape în formele literare existente.

O carte poate fi o cutie. Un poem poate fi un roman. Un eseu poate dansa tango. Iar un monstru poate plânge din dragoste. Formidabil!

De ce n-ar putea exista, atunci, și un poem în proză de dimensiunea unui roman, scris într-o singură respirație care se încheie abia după câteva sute de pagini?

Întrebarea rămâne deschisă.

Anne Carson și aventura numită Tulburarea nimicului

În locul trilogiei despre naștere, grădina cu pruni și moarte a apărut, treptat, Tulburarea nimicului. Nu pot spune că Anne Carson mi-a inspirat această carte în sensul direct al cuvântului. Ar fi nedrept atât față de ea, cât și față de propria mea experiență literară.

Dar lectura ei mi-a confirmat că absurdul, fantasticul, ironia și experimentul formal pot conviețui cu emoția autentică. Că o imagine imposibilă poate exprima uneori mai mult adevăr decât o descriere realistă. Că umorul nu este incompatibil cu tragicul. Și că o carte nu trebuie să fie solemnă pentru a spune lucruri grave.

În Tulburarea nimicului am încercat să construiesc o lume în care obiectele își pierd întrebuințarea obișnuită, întâmplările se eliberează de cauzalitate, iar viața și moartea pot ajunge să se privească una pe alta cu o nedumerire aproape copilărească.

Nu știu dacă am reușit în toate poemele. Aici mi-ar fi prins bine un redactor de carte profesionist. Așa cum nici nu cred că autorul este cel mai potrivit judecător al propriei sale opere. Dar știu că am scris această carte cu libertatea pe care o căutam atunci când îmi imaginam cele trei poeme cât trei romane.

Poate că n-am abandonat, în fond, experimentul. Poate că i-am schimbat doar forma.

O întâlnire care capătă un sens nou

La 8 octombrie 2026, Anne Carson a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

M-am bucurat nespus când am aflat vestea, dar bucuria mea avea și o explicație personală. O descoperisem în 2023, înainte ca această consacrare să-i aducă numele în centrul atenției mondiale, și continuam să-i caut textele tocmai pentru că mă fascinau libertatea, inteligența și năstrușnicia lor.

Premiul Nobel nu face ca un poem să devină mai bun decât era cu o zi înainte. Dar atrage atenția lumii asupra unei opere care a avut curajul să nu semene cu celelalte. Iar Anne Carson este, fără îndoială, un asemenea scriitor.

Îmi place să cred că, undeva în literatura lumii, Geryon, adolescentul roșu și înaripat, a aflat vestea și a zâmbit. Poate că și-a desfăcut aripile. Poate că s-a gândit la Heracles. Poate că n-a făcut nimic. Monștrii îndrăgostiți au și ei dreptul la discreție.

Cât despre mine, mă gândesc uneori la copilul născut într-o căruță, la câmpia copilăriei, la satul meu și la grădina cu pruni în care ar fi trebuit să se petreacă atâtea întâmplări fantastice. Așa cum mă gândesc și la cel de-al treilea poem, acela despre moarte.

Cele trei poeme n-au mai fost scrise. Dar nu sunt sigur că au dispărut. Poate că se ascund undeva printre paginile Tulburării nimicului, sub alte nume și în alte înfățișări.

Poate că așa se întâmplă cu proiectele literare abandonate: nu mor, ci își schimbă domiciliul.

Și poate că, într-o bună zi, voi descoperi în grădina cu pruni căruța în care m-am născut, venită să mă plimbe prin sat apoi să mă ducă să mă odihnesc la umbra unei cruci de lemn sau poate în căruță se va naște un poem, în timp ce moartea, venită la mine, se va împiedica de un inorog și va cădea într-o găleată cu prune, cine știe…

Eu nu știu. Dar sunt sigur că Anne Carson n-ar considera întâmplarea cu totul imposibilă.