Poezie
Morți invers fardați cu gri și roz
Morți invers fardați cu gri și roz Pe ulița mea de o vreme se insinuează în noapte un bărbat cu părul lung și alb cu sufletul și ochii căprui mâncați de molii cu întunericul căzându-i lent pe degetele picioarelor desculțe păşeşte adânc și apăsat pe sub pomi căutându-și habotnic trecutul deși stă totuși ascuns în spatele ochilor lui ca în spatele unui zid unei stânci și nimeni nu pătrunde doar eu ce mai reușesc să-l privesc prin fereastră și prin ochi și curios și nu știu de ce în noaptea asta nu i-am mai văzut umbra sau poate nici nu a avut sau poate el e chiar umbra mea…
ACOPERIȘ 5
asistentele cu buton și coc zuruind pe coridoare din încheieturi acolo unde gândacii supraponderali lăsau urme apoase în aer iar crăpăturile erau pline de stafilococi aurii de cloroform și streptomicină clorofila zvâcnea din pereți brațe subțiri șerpi verzi câte un bolnav se trezea deodată șuierând ce blânzi par bolnavii în fără de lumină lumea obscură din spital cu scările ce duceau la cer umbra mea încă mai era lipită pe peretele din biroul asistentei șefe, asistenta șefă fără sutien sub halatul străveziu pătat de tot felul de mirosuri mă pândea să mă vadă trecând din salon spre baie nici nu apucam să intru când mă și plesnea cu palma puternic…
Pendulând între microcosmos și macrocosmos
George Volceanov – Revista Neuma Nr. 1-2 (75-76) • 2024 Din bogata recoltă poetică a anului 2023 mi-au reținut atenția volumele Gnomul altui pământ de Ionela Ablai (Editura Eikon) și Blues pentru un hidrant roz de Petre Ioan Crețu (Editura Neuma). Paratextul celor două cărți ne oferă indicii interpretative prețioase. Din prezentarea de pe coperta IV a volumului lui Petre Ioan Crețu, semnată de Horia Gârbea, am reținut faptul că avem de-a face cu un autor de o „expresivitate și inventivitate aparte” și cu „o epopee magică”, o „Divină Comedie în care Infernul și Raiul s-au amestecat într-un Purgatoriu ieșit din timp” – aici îmi contrazic distinsul confrate și susțin…
S-ar putea să-ți placă și
Apariție editorială: Blues pentru un hidrant roz
Petre Ioan Creţu sau eremitul din Slobozia
Despre Pic și Banshee…
ACOPERIȘ 4
Ne naștem cumva plâns și stăm cu el înfipt în gât ca o gheară până când murim și atunci un alt plâns ne va însoți în pământ pământul din care am fost născuți într-o clipă de grație ca apoi din ce în ce mai des în noi creștea aspru întunericul și cum nu mulți dintre noi strălucesc și atunci cei care o fac luminează și dincolo de moarte poate ar trebui să ne lipim toți morții lumii de sufletul lor și astfel să devenim cu toții un astru puternic cel mai puternic și să le luminăm și visele și somnul și toată viața celor vii să avem un rost acolo…
ACOPERIȘ 3
locul în care nu se întâmplă nimic dacă nu ești atent nici nu știi dacă e noapte sau zi patul meu perna mea casa brațele mele gândurile zborul prunii toate au încremenit într-un asfințit când pe cer străluceau și soarele și luna în același timp parcă se țineau de mână și zâmbeau senil doar moarte mai putea să ne surprindă poate și cucii fâlfâind sublim despicând în felii subțiri miriștea dimineții scăldată de rouă cât de departe pari a fi cu sânul picurând peste icoane viață și lapte de mamă rănită într-un târziu ne prindem de mână degetele mele încolăcindu-se tandru peste degetele tale într-o îmbrățișare tainică fericită mirosind mirosul…
Locuitorii
nu știu dacă ți-am spus dar în lumea mea se merge invers adică în mâini și avem toți frunțile julite de pietre și de timp când se roade carnea după falangele degetelor le desprindem de noi și le facem fluiere ca apoi strânși în jurul focului să cântăm din ele cu bucurie uneori dar și cu ciudă – să ne auzi cum urlăm din degete /parcă a moarte /poate a durere! de cum intrăm în această lume ne dezbrăcăm în grabă hainele lumești altfel ne-ar arde carnea și sângele în goana nefirească a cailor verzi cineva mi-a vorbit despre cimitirele zburătoare din est cât să mă obișnuiesc cu aerul tare…
Utopia ca o ficțiune violentă
cum ai putea plia o oglindă în oglindă până la ultima fărâmă de lumină fără să spargi niciuna dintre amintirile cu tine adunate în timp ca suflet gospodar care își face vara lumină și cireșe și fluturi și albine și iarna pat nupțial și catedrale și lună plină uite-te cum pliem amândoi lumina în fața oglinzii până la ultima cuantă până la ultima urmă de ea, urmă divină uite-te și la noi ce bine ne e împreună mai ales acum, abia reîntors dintr-un timp străin și uite cum pliem timpul cuantic, timpul pierdut, timpul rușine și aproape nu ne mai știm poate chiar rușinați de ce deveniserăm de convertire mai…
S-ar putea să-ți placă și
Morți invers fardați cu gri și roz
Poemul tăcerii
Poem despre timp, viață, moarte și nemurire
Grupaj static cu un oraș oarecare, un vișin și o roată bolnavă de căruță
în rochii subțiri se plimbă orașul pe străzi cu vată de zahăr pe băț în mâna stângă și vata, vata roz prelingându-se lipicios pe asfalt pe pietre pe rigole și cu ciudă iar aerul plutind în nori în jos spre trotuare și totuna cu timpul, la fel de mâlos și nemilos și la fel de fierbinte ca flăcările iadului ajunse la noi și noi, noi prelingându-ne toți și la fel, egali și uluiți pe străzi arătând ca niște cadavre aburinde cadavre în căutare de apă în căutare de umbră ținând în mâna stângă coroana de spini ca pe o medalie ca pe o izbândă coroana de culoare maro-roșcat și de…
S-ar putea să-ți placă și
Utopia ca o ficțiune violentă
Poem despre timp, viață, moarte și nemurire
Morți invers fardați cu gri și roz
Evadarea din oglindă, amintiri mișcate – acasă
Ce este acasă? Acasă sunt fotografiile sepia de la nunta bunicilor și a părinților mei, sau fotografia eveniment cu familia făcută în fața casei abia terminată de construit în 57, cu mama, cu tata, un unchi, cele două surori și eu și unde aveam trei ani; sau casa de pe Caisului doi, dărăpănată deși e mai tânără cu trei ani, casa unde am crescut și unde am să și mor curând de ciudă și nefericit exact cum a murit poetul Ioan Es Pop și unde florile din grădină au ochii bolnavi și unde păsările toate au aripile înnodate la spate și care țipă noaptea întreagă mai tare chiar decât durerea…
Poem despre o cicatrice, devenirea
Poem despre o cicatrice, devenirea din tine se prelinge de-a lungul trupului fetița îmbrăcată într-o rochie de stambă înflorată ruptă și pătată de soare, rochia este mai mult roz un roz ca un vis, ca un foc cu limbile flăcărilor alunecând lasciv de-a lungul întunericului. Ceea ce este lăsat în urmă nu este niciodată lăsat în urmă dacă nu-ți vei nega trecutul copilul care ai fost.. Las-o pe fetița în rochița de stambă să zboare și ea fâlfâind din rozul stambei ca din aripi să se înalțe și tu să devii în timpul tău chiar TU: tu ai putea deveni casa…
