Fiul risipitor sau neputința de a fi tu însuți

faptul că ne putem înfrigura auzind ciripitul păsărilor sau mai ales cum nu ne mai săturăm privind strălucirea și curățenia duhovnicească a cerului după fiecare ploaie, darul lui Dumnezeu, nu-i așa că îți vine să te iei în serios și să strălucești în trupul tău muritor ca un arhanghel de lumină… de multe ori mă ascund în cuvinte sau mă rătăcesc printre ele ca între pereții casei părintești în zbaterea inutilă și ridicolă de a deveni altceva decât sunt timp risipit Dumnezeu are mâinile ocupate cu creația cea de toate zilele și nu-și mai pieptănă barba stă cu ea zbârlită și mai încâlcită decât lumea însăși și-n ea și-au făcut cuib un cuc și-o rândunică alunecând din cer vine un înger să fure gutui anul ăsta sunt mari zemoase și gălbui lasă-l să ia lasă-l îmi zici apoi îngerul ne lasă o pereche de aripi pe care repede ți le prinzi de umeri și începi să te înalți până te pierzi și rămân singur și nu mai știu ce să fac

uite-te cum strălucim în noapte amândoi cu dorința și lumina adunată în memoria pielii dar și în trup după care ne întoarcem acasă grăbiți fiii risipitori de dimineți și iubiri