Proză

Povestea Anei

Într-o noapte Ana s-a desprins din zidul mănăstirii şi a început să urce muntele Făgăraşului spre Fereastra Zmeilor. Se spunea că acolo este un fel de poartă, unii spun că este o fereastră, de aceea îi spun locului Fereastra Zmeilor. Se mai spune că această poartă poate fi deschisă numai cu Floarea – Reginei, dar nu orice floare, doar floarea care scânteiază în noaptea de Sânziene fix la miezul nopţii şi că este păzită de o ursoaică bătrână, mai bătrână decât muntele, oarbă, surdă şi sură. Dacă reuşeşti să deschizi poarta vei da peste un altar din cobalt, în fapt era ca o pată rotundă, mare cât să-ţi sprijini genunchi de ea, unde trebuie să zici Tatăl Nostru şi orice altă rugăciune către Maica Domnului şi să jertfeşti ceva foarte drag. Dacă rugăciunile îţi sunt auzite şi jertfa primită vei putea lua un ulcior de apă vie şi apă moartă deodata, dintr-un căuş scobit în stâncă la câţiva paşi de altar, se spune că apa urcă acolo din partea cealaltă de munte, din Fântâna – Crăiesei. Cu această apă puteai să readuci la viaţă o persoană iubită.

Şi Ana urca muntele fără să simtă oboseala, i se rupea carnea în mărăcinişuri, îşi zdrelea picioarele goale de pietre. Nici nu mai ştia de când tot urca când s-a oprit speriată de un urlet puternic, mai mult a durere şi spaimă. La nici doi paşi de ea un urs uriaş îşi prinsese laba între stânci. După ce şi-a mai potolit spaima, Ana s-a apropiat de animal, l-a mângâiat blând apoi s-a uitat cum poate să-l ajute, nici nu a observat că era ursoaică, că era oarbă şi avea blana sură, aşa cum zicea legenda. S-a proptit în piatra ce apăsa pe laba ursului, se ruga şi împinge cu toată puterea ei până când a leşinat pur şi simplu de trudă. Când s-a trezit, în faţa ei scânteia o minunată Floare de colţ şi la niciun pas o poartă de lemn. Parcă nici nu-i venea să rupă floarea, dar trebuia să ajungă la altar. Abia de a atins floarea şi poarta s-a deschis. În spatele ei numai lumină, un fel de disc albastru aplatizat şi un ulcior din lut ars. Ana s-a aşezat în genunchi pe bucata de cobalt şi s-a rugat o oră, poate două, după care s-a ridicat a luat ulciorul cu apă şi a început să coboare muntele în fugă. Când a ajuns la mănăstire deja mijea dimineaţa, s-a dus la fântâna lui Manole şi a turnat apa din ulcior. Acum, dacă ruga i-a fost auzită şi jertfa primită Manole ar trebui să învie şi a înviat. Stătea buimac cu mâna la frunte. El era viu iar în faţa lui era Ana, pe care tocmai o zidise. Uitasem să-ţi spun Manole, înainte să mă zideşti că în pântece îţi purtam feciorul, cel ce nu s-a mai născut. Şi deodată imaginea Anei a început să tremure până a fulgerat şi lumină se făcu şi s-a ridicat la cer. Ana se jertfise pe sine. Un urlet cumplit s-a auzit, ca şi cum se despicase zarea, era Manole. De atunci, din când în când se mai aud paşii lui Manole cum bântuie în vânt

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *