Forgive me Father ‘cause tomorrow I will sin! (VII)

(Fragment din romanul „ADHD. Jurnalul unui păcătos”)

Mă întrebai cu ce te iubesc cu carnea asta îți răspundeam uite cum se desprinde de pe oase și ninge alb și ninge orbitor pe ulița noastră și înfloresc țurțuri la streșini te iubesc să știi cu disperarea cu sufletul cu inima cu mintea cu sângele cu singurătatea cu suferința mea și s-ar putea să nu-ți fie de ajuns și cum te mai uram și cum mă urai moarte și era numai noapte și era umed mai ales în casa noastră unde ne picură lumină verde rece și rea între coastele noastre.

Într-o noapte Ana s-a desprins din zidul mănăstirii şi a început să urce muntele Făgărașului spre Fereastra Zmeilor parcă zbura se spunea că acolo este un fel de poartă unii spun că ar fi o fereastră o trecere în celălalt tărâm de aceea îi spun locului Fereastra Zmeilor pe acolo veneau și plecau cu speranțele noastre în traiste tot felul de duhuri noi le mai ziceam balauri și zmei se mai spune că această poartă poate fi deschisă numai cu Floarea – Reginei și nu orice floare ci doar floarea care scânteiază în noaptea de Sânziene fix la miezul nopții şi că aceasta este păzită de o ursoaică bătrână mult mai bătrână decât muntele venită în lume încă de la începuturi oarbă surdă şi sură și dacă reușești să deschizi poarta vei da peste un altar din cobalt care în fapt era ca o pată rotundă mare cât să-ţi sprijini genunchi de ea unde trebuie să zici Tatăl Nostru şi orice altă rugăciune către Maica Domnului şi să jertfești ceva foarte drag iar dacă rugăciunile îţi sunt auzite şi jertfa primită vei putea lua un ulcior de apă vie şi apă moartă laolaltă dintr-un căuș scobit în stâncă la câțiva pași de altar se spune că apa urcă acolo din partea cealaltă de munte din Fântâna – Crăiesei și cu această apă puteai să readuci la viață o persoană iubită și Ana urca muntele fără să simtă oboseala i se rupea carnea în mărăcinișuri își zdrelea picioarele goale de pietre nici nu mai știa de când tot urca când s-a oprit speriată de un urlet puternic mai mult a durere şi spaimă la nici doi pași de ea un urs uriaș îşi prinsese laba între stânci după ce şi-a mai potolit spaima Ana s-a apropiat de animal l-a mângâiat blând apoi s-a uitat cum poate să-l ajute nici nu a observat că era ursoaică că era oarbă că avea blana sură aşa cum zicea legenda s-a proptit în piatra ce apăsa pe laba ursului se ruga şi împinge cu toată puterea ei până când a leşinat pur şi simplu de trudă și încercare iar când s-a trezit în faţa ei scânteia o minunată Floare de colţ şi la niciun pas o poartă de lemn parcă nici nu-i venea să rupă floarea dar trebuia să ajungă la altar abia de a atins floarea şi poarta s-a deschis în spatele ei numai lumină un fel de disc albastru aplatizat şi un ulcior din lut ars Ana s-a aşezat în genunchi pe bucata de cobalt şi s-a rugat parcă o veșnicie după care s-a ridicat a luat ulciorul cu apă şi a început să coboare muntele în fugă când a ajuns la mănăstire deja mijea dimineaţa s-a dus la fântâna lui Manole şi a turnat apa din ulcior în ea acum dacă ruga i-a fost auzită şi jertfa primită Manole ar trebui să învie şi a înviat stătea buimac cu mâna la frunte era viu iar în faţa lui era Ana pe care tocmai o zidise uitasem să-ţi spun Manole i-a zis Ana înainte să mă zideşti că în pântece îţi purtam feciorul cel ce nu s-a mai născut și deodată imaginea Anei a început să tremure până a fulgerat şi s-a făcut o lumină dumnezeiască şi s-a ridicat la cer Ana se jertfise pe sine un urlet cumplit s-a auzit ca şi cum se despicase muntele și cerul era Manole.

De atunci din când în când se mai aud paşii lui Manole cum bântuie munții și mănăstirea și cerul de nebun.