Forgive me Father ‘cause tomorrow I will sin! (VI)

(Fragment din romanul „ADHD. Jurnalul unui păcătos”)

Într-un prim plan dictatorul lui Marquez un bătrân trist și singur lăcrimând într-un palat plin cu vaci apoi eu ceva mai îndepărtat pe Caisului doi trăindu-mi poate ultimele clipe de singurătate și zborul meu în cerc pe deasupra casei părintești dar și pasărea mare și rea care trăia în mine și-mi mânca ficatul.

Dintre perne şi plapumă din Nea Nicu se vedea doar fesul, negru şi lunguieț ca un coif parcă era un voievod trecut prin războaie călare pe ditamai patul cu scândurile în formă de aripi semăna cu Arhanghelul Mihail fulgerând lumină albastră pavăză răului din noi cel care răpune balaurul cu sabia de foc… cârja lui Nea Nicu purtând strălucirea Luminii în ea. Nea Nicu era paznic la marginile nopților reci întunecate stavilă în calea nălucilor lăptoase care scânteiau ca putregaiul și bântuiau de la o vreme spitalul de-a lungul coridoarelor prăfuite, străbătute de pași şi umbre diforme și care speriau bolnavii de moarte niciunul nu ne mai vindecam, mergeam toată ziua printre paturi, parcă pluteam, cu ochii încercănați cu capul atârnând de umeri bălăngănind din mâini ca într-un balet mecanic medicii șuierau parcă erau gloanțe de plastic dintr-o parte în cealaltă parte a spitalului nici nu aveam timp să-i vedem să le dăm bună ziua cu respect ori să le îndesăm în hala biata sută de lei oricum nu se supărau pe noi își făceau meseria lor șuierătoare cu har și plecau liniștiți la familie acasă asistentele strânse în formă de romb doar țopăiau într-un picior în frunte cu asistenta șefă și grasă când se plictiseau ieșeau la o țigară pe balconul de la etajul trei sau ne făceau câte o injecție cu seringa de fier ne aruncau și pastile cu elasticul ne pândeau de după ușă și cum mișcam, ne și pomeneam cu câte o bulină în nas în ochi ori în gura căscată de atâta mirare. Deși vorbele lui Nea Nicu erau mai tot timpul neinteligibile ceva între na-na na-na şi hârș-hârș-ăă, țipate gutural de-a lungul zilei când ne adunam în jurul lui şi ne povestea despre arătările nopții, înțelegeam tot chiar vedeam în jurul lui toți eroii lumii morți cu oasele lor albite de vreme sau armata de cărucioare plecată în bejenie cu steaguri cu poeme rostite de cuci şi el Nea Nicu din vârful patului tronând peste toți eroul nostru minune din salonul trei Nea Nicu cu fesul coif şi ochii plini de lumină strălucea și se înălța ca un zeu peste sufletele noastre și atât de mult ne bucuram că eram contemporani cu el și ne simțeam protejați ca de Dumnezeu însuși dormeam fără vise somn bun odihnitor ne vindecam neîncetat până înfloream și plecam acasă. Nea Nicu își dormea nopțile în spital de mai bine de cinci ani în fund rezemat de plapumă şi perne și noi adormeam liniștiți știindu-l de veghe pe culoarul salonului trei chiar lângă mine până într-o dimineață când l-am găsit mort cu o aripă de înger înfiptă între coaste.