Jurnal de front

I.
Nu-i așa că singura ta șansă e moartea? Mai mult ca sigur va fi ca o eliberare, te vei desprinde din hățișul de capcane, apoi îți vor crește aripi și o lumină dumnezeiască în suflet. Vei exploda și străluci ca o novă, ca într-un sfârșit să te întorci în tine, în trupul bolnav de Covid, pe patul de fier cu două saltele subțiri, cu brațele firave atârnând de perfuzii… pari răstignit și nu mi-ai spus niciodată despre șobolanii electrici, excitați, furioși și roșcați, care se rostogolesc pe sub paturi într-o mișcare haotică, atrași de mirosul morții ce stă să vină și iar se aude vocea hârșiită, stridentă în difuzor… Singura ta șansă e moartea! Timpane sparte, un cerc de foc care îți strânge tâmplele, apoi iar explozie și lumina orbitoare care-ți țâșnește din ochi. Acum e deja întuneric, ți s-a spus să stai nemișcat, stai nemișcat, atât nu ai voie, să miști. De fapt atât știi să faci, să stai împietrit cu privirea adânc împlântată în zare, ca orice fiu de ţăran, ai moștenit și tu bucata ta de cer și zece ari în vale.

II.
„Toți prezenți și numărați. Să trăiți!” Am deschis un ochi, numai un ochi și-mi vine să vărs. Am închis ochiul la loc. Supraveghetorul jubilează, își freacă palmele mulțumit, în sfârșit crapă, își zice. Țopăie în jurul patului și chițăie fericit. Afară e primăvară, îmi strâng ochii puternic. Sunt obosit. Supraveghetorul s-a oprit și el din țopăială. Suflă greu. Își scoate sticla plată, cu rom, din buzunarul secret al pantalonilor și bea scoțând oftaturi de plăcere. Acum se uită chiorâș la mine. E beat deja. La dracu, ce de mofturi mai face și ăsta, își zice. Mi-ar da cu sticla în cap, dar cum trebuie să mor de Covid… nu-mi dă. Nu are voie. Numărul unu își bate joc de noi, zic și mai marii Spitalului și mă înjură. Asta au voie. Afară a început să plouă, o ploaie măruntă și rece, umezeala ei se infiltrează în pereți și un abur cețos se ridică din ei. Cearceafurile sunt tot timpul jilave. Din difuzorul de deasupra ușii se scurge o muzică mâloasă, ca un bolborosit de blesteme rostite în moarte, apoi se va auzi vocea pițigăiată a speakerului: „Singura ta șansă e moartea!” Supraveghetorul își reia țopăiala în jurul patului. Se scălămbăie și țipă, îngânând vocea din difuzor: „Singura ta șansă e moartea! E moartea! E moartea…”

III.
Într-o noapte ți-au crescut aripi. Era un septembrie lăptos. Te-ai pomenit deodată cu ele pe umeri. Și aripile erau mari și puternice, de zeu tânăr. Te uiți în oglindă și te minunezi ca un copil, ce mândru ești… la așa aripi nu ai visat niciodată, le desfaci larg și le rotești. Ce frumos ești, îți vine să te iei în brațe. Te desprinzi cu greu din fața oglinzii și te duci la fereastră, o deschizi ca apoi să îți rezămi tâmpla de pervaz și adormi. Chiar dormi și visezi că ești arhanghel cu o spadă de foc în mâna dreaptă, ești arhanghelul dreptății, un arhanghel iubit de mulțime. Strada se umple de tine și de uralele mulțimii, deja în genunchi. Zbori, zbori ca o pasăre mândră, când în înalt, când în picaj razant peste oamenii strânși în Piață. Ce poate fi mai frumos? Nici nu știi cât timp a trecut, când, de nicăieri, un glonte de oțel ți-a străpuns inima, cazi din înalt peste mulțimea acum furioasă. De ce dracu i-au crescut, tocmai lui ăsta aripi și nu mie, zice unul și te calcă în picioare. Te trezești brusc, gata nu vei mai fi arhanghel, îți zici. Ești tânăr și trebuie să trăiești. Nu ai dreptul să te jertfești. Ești cineva. Adică, mai este nevoie de tine pe pământ. Zici, nu mi-au crescut mie aripi să mor ca un nimeni. Te privești în oglindă. Ești cu adevărat un bărbat frumos, ai tot dreptul să fii mulțumit de tine, îți mângâi cu tandrețe aripile, apoi spargi oglinda. S-ar putea să-ți aducă ghinion, te gândești, dar trebuie neapărat să găsești o modalitate de a ieși situația asta de rahat. Tresari brusc și strivești cu palma musca ce ți se așezase pe frunte. Am să zbor, strigi fericit!

IV.
Azi ai fost dus la prima consultație. Cabinetul era la etaj și te-au cărat cu patul pe scări, era să te scape pe jos, când cei doi brancardieri, care cărau ventilatorul mecanic, un Hamilton vechi, s-au împiedicat de trepte. A durat aproape un ceas până ați ajuns. Cabinetul era o cameră înaltă și cenușie. În spatele unui birou masiv, pe un scaun înalt, stătea cocoțat un individ slăbănog și pleșuv. Era Medicul șef. Deasupra lui, atârnând pe perete, era un tablou care înfățișa un băiețel despuiat, cu mâna dreaptă își ținea sexul enorm îndreptat spre ușă. Mi-a spus că e Marele Șef. Un fel de Dumnezeu cu dispensă, aici pe pământ și e singura fotografie cu el. Nimeni nu știe cum arată acum și nici dacă mai trăiește. Pe birou erau așezate câteva tomuri groase, scrise de El și un dosar. Pleșuvul îmi zice, singura ta șansă e moartea. Ești bătrân, trecut de 65 de ani, gata, așteaptă alții mai tineri la rând să-i lăsăm să respire. Deocamdată mai pot sta fără aer și plămâni ceva timp, dar nu prea mult. Fii și tu băiat de treabă și dă colțul, destul ai suferit în singurătate ca un în câine. Acum te-ai pricopsit și cu boala asta… Covid. Ești un norocos, vei fi primul om din lume răpus de noul virus. Grăbește-te îți zic, altfel onorul de a fi primul îi va reveni altuia și doar de el se va scrie în cărți. S-a sculat în picioare și a început să urle. Trăiască Marele Șef! Ura!! Stă în poziția de drepți, în fața tabloului, un minut întreg, apoi se întoarce spre mine și zice: Protocolul Spitalului prevede consultație obligatorie în fiecare zi. Te aștept mâine la aceeași oră. Poate nu va mai fi cazul, fiindcă singura ta misiune e să mori! Să știi că dorim și îți cerem toți, să îți faci datoria de cetățean al Republicii, este un drept constituțional câștigat cu greu și este păcat de sângele vărsat în Revoluție.
Totodată țin să îți amintesc că ai dreptul la un preot dacă vrei să te spovedești, dar și la lumânare aprinsă în timp ce te pierzi. Adio, cetățene și Marele Șef să te aibă în grijă.

V.
Niciodată nu ți-a fost silă de viață ca acum. Te înțeleg, dar ai datoria să trăiești, să fii primul om vindecat de Covid și din sângele tău să se facă vaccin. Ce poate fi mai sublim decât să dăruiești tot sângele din tine, să fii numit Salvatorul Lumii! Hei, se vor scrie mii de poeme și cântece cu tine… poate și filme și tratate științifice, piese de teatru și câte și mai cine știe ce. Îți vor face statui, vor numi străzi și orașe după numele tău. Vei fi un alt om. Poate așa se va îndura și iubita să stea cu tine, să fii fericit!
Supraveghetorul doarme încolăcit după piciorul de fier al patului, este beat, trage întruna pârțuri și sforăie cumplit. Singura ta șansă e moartea, se aude în difuzor. Nu am să mor! Ți-ai smuls tubul din piept și acele și branulele și te-ai ridicat semeț în picioare în pat. Am să mă vindec, să știți! Am să mă vindec!
Afară e primăvară și plouă mărunt.

Categorii

Lasă un răspuns