Îmbrățișarea

„Eu întorc ulcica/ Şi ulcica întoarce vatra/ Şi vatra întoarce soba/
Şi soba întoarce grinzile cu horna/ Şi grinzile întorc podelele
Leaţurile şi şindrilele,/ Şindrilele întorc crângurile/
Şi crângurile întorc pe Sfântu Spiridon/ Şi pe Sânziene
Şi Maica Domnului/ Să întoarcă inimile celor împricinaţi
Unul asupra altuia/ Cu cugetele
Şi cu dragostea/ Să se împăciuiască!”

(Descântec de dragoste)

îmbrățișați suntem o parte de divinitate
o fărâmă din carnea lui Dumnezeu
de fiecare dată ne înălțăm pătimași
până când ni se termină aerul
și ne sufocăm

de cele mai multe ori ne minunăm
și ne dezbrăcăm cuminți de aripi
le așezăm cu grijă într-o carte
după care desenăm în suflet
un cerc cu creta colorată
ne învârtim în jurul lui până când amețim
sau cădem fulgerați pe podeaua de piatră
murmurând cuvinte într-o limbă ciudată
cu ochii pierduți în oglinzi curbate
din care ies păsări negre turbate
ave

am pustiit cerul de îngeri
iadul de flori
râul sălbatic l-am urcat în munți
între noi iubito încă mai sunt punți
nimeni nu-i vinovat
cuvintele nespuse ne dor pe înserat
am înghesuit toate tăcerile într-un poem
apoi le-am șters
poate nu știi
în grădină a înflorit veșnicia
și pe sub pruni trec păsări în zbor
fără vreun rost

cineva mi-a șoptit
că am fost sortit să fiu
pruncul ce se va fi născut
așa sunt doar un poet rătăcit în livezi
cu oasele frânte cu glasul stingher
– unde îți sunt aripile, sunt întrebat
unde îți este zborul
dar versul dar plânsul unde îți sunt?

nu știu, răspund
e ca și cum nu le-aș fi avut niciodată

hei, iubita mea cu glezne subțiri
cu ochii umezi cu buze sângerii
cu sufletul păsări aurii
îmi e dor să îți sărut pleoapa
să cobor apoi pe gât
pe umăr
până la încheietura cotului sublim
ești toată o bucurie un dor
o herghelie de îngeri lichizi
și te pătrund și mă pierd
înger proscris

sufletele noastre un singur trup
suntem când eu când tu
pe rând
și până când moartea ne va despărți