4.2. Chapeau bas


unde în fața femeilor Pic își scoate pălăria
abia după aceea își dă nădragii jos
iar bucuria lui era imensă
iubea altfel femeile cumva
iar dorința cărnii aproape lipsea
sufletul lui doar cenușă
poate doar poetul din el era viu poate
dar și el de la o vreme a cedat
și-a dus talentul în munți
și după un timp, alt timp a urmat
mai crâncen

corabia lui fără timonă a tot rătăcit
nicicând ancorată
nicicând fără vânt
fantomă în ceață rătăcind
spre nicio țintă spre nicio măiastră
doar apă doar zâne bătrâne ridate

mănunchiuri de raze tainicul rit
misterul cântării etern visătoare
adânc îngropată în palide viori

în lumea lui, Pic tot preumblând
femei îndurerate femei în rochii albe
copii cu frunți stelare copii predestinați
dorința sufocată în propria-i vină
hei,
nu aruncați cu piatra în el
în blestematul de Pic
născut în zi solară
o zână încruntată crâncen a rostit
Pic e lumină
și atâta bucurie nu poate fi
deodată transformată
în durere în lacrimi în chin

Categorii

Lasă un răspuns