Neînchipuite

mă uimeşti îţi zic
şi-mi cade întuneric greu
peste ochi
peste mână peste buze
peste ziua de ieri
e tot o vânzoleală sub pielea mea
în oase

îmi este greu să mă deschid
mă prind de un gând şi trag de mâner
până când se face iar noapte
sau
până când se face iar dimineaţă
în neliniştea mea

tu laşi uşa de la intrare deschisă
să intre aerul rece intră și poştaşul
poate reușesc să-ți scriu un vers
pe pleoape
prins într-o inefabilă uimire
cu mâna pe clanţă – ce viață

din cuvintele care-mi plesnesc
printre dinţi cu atâta candoare
vor răsări sub tălpile tale
nişte păsări albe şi mari
cusute de mână
pe preşul de gumă, dansezi?

se pare că sunt cel mai posedat om
de cuvinte nescrise
poate sunt un norocos
deşi doar tu mai ajungi pe furiș în ochiul meu
închis strâns în neştire, mă mai iubești?


 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.