Nemeții

nu a mai nins de demult
în copilăria mea
mi s-a uscat sufletul
de-atâta așteptare
și buzele îmi erau crăpate
gura amară
doar mama uite mai răzbate
din uitare
cu strachina aburindă plină cu lapte
și cu felia groasă de pâine
în mâna cealaltă
apoi îmi mai aduc aminte
de plânsul de la căpătâiul ei
dar și de îngerul rătăcit
în așternuturile noastre

a venit și timpul ca să mă smulg
din ideea de frunză
din starea de dud
în mormânt somnul meu alb nemeții
unde visul ca și rostul roții
este același
în fiecare clipă a eternității
și unde luna și-a eliberat lupii
pe tărâmul celor o mie de vânturi
și unde șeful trenului anunță sec
capătul drumului

trupul tău devorat de o mie de vulturi
când tu mai întâi îți desfăceai pulpele
apoi îți deschideai încet încet sufletul
ca o scoică hămesită
lovită continuu de valurile mării fierbinte

tu îmi spuneai că întunericul
nu este veșnic
și că cea mai rea și nesfârșită
este uitarea
carnea aceea bătrână
părăsită de oaspeți