Până și chitarele plâng

de un timp
lumea își poartă războaiele
în mine
și ele se întâmplă mereu
numai noaptea
când luna e în flăcări
iar cerul se umple
cu suflete
zdrențuite de gloanțe
și multă moarte
se întâmplă
în sufletul meu
fără să mă întrebe
nimeni
nimeni dacă vreau
sau dacă pot
și îmi este
din ce în ce mai greu
să le duc pe toate
mă împiedic, cad
și merg cu greu
calc neputincios peste
trupurile tinerilor frumoși
ai lumii asta blestemată
și ei putrezesc
în oasele mele
în loc să stea acasă
în loc de săruturi
gura lor mușcă țărâna
trosnesc șrapnelele
în noapte
și mâini și picioare
zbor ne înaripate
Doamne
atâtea priviri înghețate
și ochi împrăștiați
cu lumina șiroind sfărâmată
o, câte fărâme de vise
străbat sângele meu
mă simt ca un cimitir flămând
îmi iau chitara și cânt
iubirile lor neîntâmplate

ca din senin
un glonț se înfige
în tâmpla mea
și luna se stinge
și se prăvale
peste mine
peste arme și morți
soarele a răsărit
deja e dimineață
și nimeni nu mă strigă
nimeni nu mă știe
voi fi atât de singur
la înmormântarea mea
până și moartea
e îndurerată
mă ia de mână
și-mi cântă
cântec de leagăn
nu știu cum –
ce întâmplare –
mi-am luat cumva chitara
și plângem amândoi
același cântec
până ne facem scrum
și eu și chitara
și mă liniștesc
și adorm neîntrupat
veșnicia binemeritată