Azi, critica literară a devenit un act administrativ și la ei, nu numai la noi!

Notă:

Articolul pornește de la controversa provocată de eseul „The Cult of the Noble Amateur” („Cultul amatorului nobil”), semnat de poeta și criticul literar Rebecca Watts și publicat în revista britanică PN Review, nr. 239, ianuarie–februarie 2018. Eseul poate fi consultat pe site-ul revistei, www.pnreview.co.uk. Disputa privind criteriile de evaluare a poeziei populare a revenit în atenție odată cu spectacolele „The Worst Poets Club”, programate în octombrie 2026 la Londra și Edinburgh, cu participarea poetelor Hollie McNish, Nikita Gill, Donna Ashworth și Len Pennie. Cele patru autoare nu au făcut obiectul unei singure condamnări critice colective; clubul lor reunește, sub un nume autoironic, experiențe diferite de contestare literară.

În Marea Britanie, patru poete au comis o imprudență aproape impardonabilă: au scris poezie, au publicat cărți și, spre nemulțumirea unor critici literari, au fost citite de foarte mulți oameni. Mai grav, cititorii au început să le cumpere volumele și să umple sălile în care acestea își recită versurile. Cum asemenea abateri de la ordinea literară consacrată nu puteau rămâne nesancționate, au apărut și verdictele.

Din fericire, critica literară nu dispune încă de un ghișeu unic la care poeții să fie obligați să-și depună manuscrisele pentru a obține autorizația de a scrie. Dar, judecând după unele sentințe, ideea nu pare cu totul imposibilă.

Hollie McNish, Nikita Gill, Donna Ashworth și Len Pennie au hotărât să transforme reproșurile în spectacol și au întemeiat The Worst Poets Club, adică „Clubul celor mai proaste poete”.

O inițiativă admirabilă prin umorul ei. Dacă tot ești declarat un dezastru pentru literatură, măcar să ai cu cine împărți responsabilitatea.

În octombrie 2026, cele patru autoare au programat două spectacole comune, la Londra și Edinburgh, în care își citesc poemele și discută despre această reputație deloc măgulitoare. Jumătate din onorariile lor sunt destinate organizației National Literacy Trust, care încurajează lectura și alfabetizarea.

Un gest caritabil, desigur, dar și o ironie involuntară: cele patru poete care au fost acuzate că strică literatura, contribuie financiar la formarea viitorilor cititori.

Povestea are însă rădăcini mai vechi.

În 2018, poeta și criticul Rebecca Watts publica în prestigioasa revistă PN Review eseul The Cult of the Noble Amateur, pe care l-am putea traduce prin „Cultul amatorului nobil”. Textul pornea de la o întrebare provocatoare: de ce lumea poeziei se comportă ca și cum poezia n-ar mai fi o artă? Watts observa ascensiunea unor autoare foarte populare, între care Rupi Kaur, Hollie McNish și Kate Tempest, și considera că succesul lor este însoțit de o periculoasă confuzie între sinceritate și valoare artistică, între accesibilitate și calitate literară.

Invitată inițial să recenzeze volumul Plum al lui Hollie McNish, criticul refuzase, motivând că o asemenea recenzie, publicată într-o revistă de poezie, ar presupune recunoașterea că volumul merită luat în serios ca poezie. Este o afirmație severă. Dar nu severitatea ei mă deranjează.

Un critic literar are dreptul să considere o carte proastă. Are chiar obligația să o spună atunci când aceasta este concluzia unei lecturi responsabile. Critica nu este un serviciu de relații publice pentru scriitori și nici o instituție de distribuire a complimentelor.

Problema apare atunci când verdictul precedă, în ochii cititorului, demonstrația. Când respingerea unei opere devine atât de categorică, încât pare să pună sub semnul întrebării însuși dreptul autorului de a fi luat în serios. Și totuși, Rebecca Watts formulează câteva observații care nu pot fi expediate prin simpla acuzație de elitism.

Poezia este o artă. Presupune cunoașterea și stăpânirea limbajului, simțul ritmului, capacitatea de a construi imagini, de a transforma experiența individuală într-o realitate artistică. Emoția nu este suficientă. Sinceritatea nu este suficientă. Nici suferința, oricât de autentică, nu garantează valoarea unui poem.

Un om poate plânge sincer și poate scrie versuri proaste despre lacrimile sale. După cum altul poate inventa o suferință pe care n-a trăit-o niciodată și poate scrie un poem extraordinar. Literatura nu se verifică prin certificatul de autenticitate al emoției. Aici, Rebecca Watts are dreptate. Are dreptate și atunci când contestă transformarea succesului comercial într-un criteriu estetic. Un milion de exemplare vândute reprezintă o performanță editorială, nu neapărat una poetică. Numărul cititorilor nu poate înlocui judecata critică.

Dar nici absența cititorilor nu reprezintă, prin ea însăși, dovada genialității. Faptul că un poet nu este citit nu înseamnă că este prea profund pentru contemporanii săi. Uneori înseamnă doar că nu este citit. Să nu transformăm nici popularitatea, nici obscuritatea în certificate de valoare.

În disputa din 2018 a intervenit și poetul Don Paterson, laureat al Premiului T. S. Eliot și editor al lui Hollie McNish. Argumentul său merită reținut: o operă trebuie evaluată și în raport cu propriile ambiții artistice. A judeca poezia performativă exclusiv după criteriile poeziei destinate lecturii tăcute poate conduce la concluzii înșelătoare. Observația este importantă. Poezia a existat multă vreme înaintea cărții tipărite. A fost rostită, cântată, memorată, transmisă din gură în gură. Ritmul, repetiția, adresarea directă și participarea ascultătorului nu sunt invenții ale internetului. Prin urmare, nu putem respinge un poem doar fiindcă este conceput pentru scenă. Dar nici nu putem considera că aplauzele publicului îi garantează valoarea. Un poem rostit trebuie să reziste rostirii. Un poem tipărit trebuie să reziste lecturii. Iar unul cu adevărat bun ar trebui să păstreze ceva din forța lui chiar și atunci când spectacolul s-a terminat.

Să vedem, așadar, ce se întâmplă cu poezia celor patru autoare atunci când o desprindem de scandalul care le-a făcut celebre.

Hollie McNish scrie o poezie directă, adesea polemică, în care experiența personală întâlnește problemele sociale. În Mathematics, ea demontează prejudecățile împotriva imigranților folosind chiar limbajul aritmeticii. Procedeul este inteligent: o idee falsă, exprimată printr-un calcul aparent simplu, este confruntată cu realitatea mult mai complexă a raporturilor dintre oameni. Poemul are energie, ritm și o ironie eficientă. Repetițiile și rimele susțin discursul, iar vocea poetică nu se pierde în abstracțiuni. Totuși, există momente în care argumentația socială devine atât de explicită, încât poezia riscă să fie înlocuită de demonstrație. Aș spune că McNish reușește să transforme indignarea în expresie artistică, dar nu întotdeauna să o desprindă suficient de împrejurarea care a provocat-o. Este o diferență importantă între un poem care denunță o nedreptate și un poem care, pornind de la acea nedreptate, descoperă ceva neașteptat despre condiția umană.

McNish atinge uneori această a doua treaptă. Nu întotdeauna. Dar existența unor limite nu justifică descalificarea întregii sale poezii. La Nikita Gill întâlnim un alt univers. În The Girl Who Was Afraid to Be, poeta imaginează o tânără care vorbește cu entuziasm despre lucrurile pe care le iubește, apoi se oprește și își cere scuze pentru că a vorbit prea mult. Este un moment de o tristețe discretă.

În spatele acestei retrageri se află experiența umilinței, a descurajării repetate, a învățării dureroase a tăcerii. Imaginea fetei care ajunge să-și ceară scuze pentru propria bucurie are o autentică putere poetică. Ea spune mai mult decât o întreagă demonstrație despre cruzimea relațiilor umane. Din păcate, poeta nu se oprește aici. Simte nevoia să formuleze explicit concluzia morală.

Și tocmai în acest punct poemul pierde o parte din forța sa. Poezia nu are întotdeauna nevoie să ne explice ce am înțeles deja. Uneori, explicația este chiar ceea ce distruge misterul. Cu toate acestea, imaginea centrală rămâne memorabilă. Iar capacitatea de a crea o asemenea imagine nu este un lucru neglijabil.

Donna Ashworth se apropie cel mai mult de granița delicată dintre poezie și literatura de consolare. În Joy Chose You, bucuria este personificată ca un musafir care sosește pe neașteptate, fără să se sinchisească de dezordinea casei, de lipsurile materiale sau de imperfecțiunile celui pe care îl vizitează. Metafora este frumoasă. Bucuria nu cere pregătiri speciale, nu verifică dacă suntem demni de ea, nu așteaptă să ne rezolvăm toate necazurile. Este o idee care poate emoționa, dar care nu devine automat poezie de mare valoare. Ashworth are tendința să prelungească explicația, să insiste asupra mesajului, să transforme revelația într-o recomandare de viață. Poemul ar fi, poate, mai puternic dacă ar avea mai multă încredere în propria metaforă. Există însă și aici o sensibilitate reală. Nu orice poezie trebuie să tulbure, să neliniștească sau să rănească. Există și o poezie a împăcării, a gesturilor mărunte, a luminii care cade peste lucrurile obișnuite. Dar și această poezie trebuie să descopere, nu doar să consoleze.

În sfârșit, Len Pennie oferă, prin I’m No Havin Children, exemplul cel mai convingător dintre poemele pe care le-am ales.

Textul pornește de la o distincție lingvistică: poeta nu dorește să folosească termenul englezesc children, ci cuvântul scoțian weans. La prima vedere, pare o simplă revendicare identitară. În realitate, poemul este construit chiar din materia limbii pe care o apără. Ritmul, rimele, sonoritatea și vocabularul devin argumente artistice.

Len Pennie nu ține un discurs despre frumusețea limbii Scots. Ea îi pune frumusețea la lucru. Aici, forma nu ilustrează mesajul, ci îl produce. Este, după părerea mea, o reușită poetică autentică. Nu pentru că tema ar fi generoasă, nici pentru că autoarea ar apăra o cauză legitimă, ci pentru că poemul găsește o expresie artistică adecvată propriei sale necesități interioare.

Iată, așadar, patru poete și patru moduri diferite de a înțelege poezia.

Nu toate poemele analizate sunt la fel de bune. Unele au imagini memorabile, altele se sprijină prea mult pe mesaj. Unele își găsesc forma necesară, altele rămân prea aproape de discursul moral sau terapeutic. Dar niciunul dintre aceste lucruri nu justifică transformarea unor judecăți critice particulare într-o condamnare colectivă.

Și nici nu justifică transformarea criticilor în dușmani ai poeziei.

Ar fi nedrept să uităm că Rebecca Watts nu le-a judecat, în eseul său din 2018, pe toate cele patru membre ale actualului club. Controversa de atunci privea în principal alte autoare și un fenomen literar mai larg. Clubul din 2026 reunește experiențe diferite de respingere critică, nu victimele unei singure sentințe. Această precizare nu slăbește povestea. Dimpotrivă, o face mai interesantă. Fiindcă adevărata problemă nu este dacă patru poete au fost insultate de câțiva critici. Problema este dacă literatura contemporană mai poate păstra un echilibru între libertatea expresiei și exigența artistică.

Critica are nevoie de libertatea de a spune nu. Poezia are nevoie de libertatea de a nu se supune acestui nu. Iar cititorul are nevoie de libertatea de a le asculta pe amândouă și de a hotărî singur. Nu aș vrea să închei printr-o condamnare a criticilor. Ar însemna să repetăm, cu semn schimbat, tocmai eroarea pe care o discutăm. Și nici printr-o glorificare nediferențiată a celor patru poete. Literatura nu are nevoie de achitări colective.

Aș prefera să închei prin recunoașterea unui adevăr mai simplu. În poezia acestor patru femei există, în grade diferite, sensibilitate, talent, imaginație și reușite artistice reale. Există și limite. Dar limitele nu anulează reușitele, după cum succesul nu le poate inventa.

Ceea ce rămâne admirabil este încăpățânarea lor de a continua să scrie și de a-și asuma public propria voce. Nu fiindcă perseverența ar transforma automat un poem slab într-unul bun. Ci fiindcă niciun verdict critic nu poate substitui experiența directă a lecturii.

Criticul poate identifica slăbiciunile unui poem. Poate demonstra lipsa de originalitate, precaritatea imaginii, artificialitatea emoției sau neputința limbajului. Dar atunci când într-un poem există o imagine care ne tulbură, un ritm care ne urmărește sau o revelație care schimbă, fie și pentru o clipă, felul în care privim lumea, acea reușită trebuie recunoscută.

Indiferent cine a scris poemul. Indiferent cine l-a condamnat. Poezia nu este proprietatea poetului, după cum nu este nici proprietatea criticului. Ea aparține, în cele din urmă, acelei întâlniri misterioase dintre limbaj și sensibilitatea omenească, în care cuvintele încetează să mai fie simple instrumente de comunicare și devin o formă de existență. Iar când această întâlnire se produce, fie și într-un singur poem, toate sentințele lumii trebuie să aibă răbdare.

Nu știu dacă Hollie McNish, Nikita Gill, Donna Ashworth și Len Pennie vor rămâne în istoria literaturii britanice. Nici nu cred că cineva ar putea hotărî astăzi, cu suficientă îndreptățire, un asemenea lucru. Știu însă că în poezia lor există reușite artistice care merită citite, discutate și judecate fără prejudecăți. Există și slăbiciuni, uneori evidente. Dar acestea nu justifică transformarea judecății estetice într-o sentință definitivă asupra întregii creații. Criticul are dreptul să respingă un poem. Are dreptul să-i conteste valoarea, să-i descopere neputințele, să-i demonteze artificiile. Dar nu are dreptul să confunde propria autoritate cu autoritatea literaturii.

Poezia nu este un dosar care trebuie aprobat, un certificat care trebuie eliberat sau o cerere care poate fi respinsă pentru că nu îndeplinește condițiile de formă. Și nici valoarea literară nu se stabilește printr-o hotărâre definitivă, chiar dacă hotărârea poartă semnătura unui critic consacrat.

Mi se pare reconfortant să descopăr că această tentație a osificării nu este o particularitate a vieții literare românești. Se întâmplă și în Marea Britanie, unde tradiția critică este impresionantă, iar instituțiile literare au o autoritate construită în timp. Se pare că, indiferent de țară, consacrarea poate aduce uneori, odată cu prestigiul, și o anumită rigiditate a privirii. Criticul nu mai caută neapărat ceea ce este viu și neașteptat în literatură, ci verifică dacă noua operă respectă criteriile pe care el le-a consacrat deja. Iar atunci când nu le respectă, îi aplică ștampila.

Din fericire, poezia nu este obligată să se prezinte la ghișeu. Și, din câte se pare, nici nu intenționează să o facă.

Azi, critica literară a devenit un act administrativ și la ei, nu numai la noi!