Cronica unui cititor obișnuit

Eter, Horia Gârbea, Editura Neuma, 2026

Nu știu cine le conferă unor critici literari autoritatea de a pronunța verdicte și nici în numele cui o fac. Nu știu nici cum ajung la tribuna unei publicații precum România literară, care ar fi trebuit să fie revista-fanion a Uniunii Scriitorilor, mai ales că nu trăiește din banii produși.

Există romane care își invită cititorul să urmărească o poveste și romane care îl invită să pătrundă într-o lume anume construită pentru el. Cele dintâi vor ca prin puterea întâmplărilor să-l țină aproape și dacă se poate cu sufletul la gură; celelalte, prin capacitatea de a ne convinge că dincolo de întâmplări există o realitate mai cuprinzătoare, cu propriile ei legi, cu spaime și contradicții. Eter, romanul lui Horia Gârbea, aparține celei de-a doua categorii, deși nu renunță nici la tentația povestirii.

Numai că lumea propusă de autor nu se lasă cuprinsă dintr-o singură privire. Ea este alcătuită din fragmente, mărturisiri, documente, amintiri, istorii fantastice, scrisori și relatări care par, la început, să nu aibă prea multe în comun. Cititorul trece de la un București al crailor lui Mateiu Caragiale la mahalalele secolului trecut, de la moroi și întâmplări inexplicabile la anchete, rapoarte oficiale și spaimele unei epidemii viitoare.

Este un roman care își asumă deliberat riscul dezordinii. Întrebarea critică nu este, așadar, dacă autorul știe să povestească ordonat, ci dacă dezordinea pe care o cultivă ajunge să capete semnificație artistică.

Un început care deschide mai multe cărți deodată

Prima secvență ne plasează într-un univers recognoscibil: Rașelica, Pașadia, Pantazi și Pirgu readuc în scenă lumea din Craii de Curtea-Veche. O lume învăluită în lumina piezișă a unui apus parcă nesfârșit, simbol al sfârșitului unei epoci, în care Bucureștiul devine un decor fantomatic, cu străzi slab luminate, felinare care decupează siluete suspecte și trăsuri grăbite spre destinații obscure. Numai că Horia Gârbea nu se mulțumește să evoce atmosfera mateină, ci intervine direct în destinul personajelor.

Pașadia a murit, iar presupusele sale scrieri, despre care se credea că au fost arse, ar putea exista încă. Rașelica îi propune naratorului să cerceteze această posibilitate. De aici pornește o intrigă cu un potențial remarcabil: manuscrisul pierdut, opera ascunsă, adevărul pe care moartea autorului nu reușește să-l îngroape.

Este și o idee despre literatură. Scriitorul dispare, dar paginile lui continuă să provoace curiozitate, lăcomie, neîncredere și speranță. Ceea ce părea sortit focului poate supraviețui tocmai prin încăpățânarea altora de a-l recupera.

Horia Gârbea folosește aici un procedeu delicat: intră într-un univers literar consacrat și încearcă să-l prelungească. Delicat, fiindcă un asemenea gest nu poate evita comparația cu modelul. Limbajul arhaizant, perfectul simplu, ceremonialul conversației și amestecul de eleganță cu ironie trimit limpede la Mateiu Caragiale.

Există însă și o altă nuanță, mai puțin evidentă. Naratorul are uneori o detașare ironică, aproape insolentă, care poate aminti de proza detectivistică a lui Raymond Chandler. Nu în construcția frazei, firește, ci în felul de a privi interlocutorul, de a-i anticipa intențiile și de a lăsa o observație familiară să tulbure solemnitatea decorului.

Această apropiere nu trebuie exagerată. Chandler este, aici, cel mult o analogie de atitudine; Mateiu Caragiale rămâne reperul intertextual esențial.

Romanul ca arhivă a unei lumi neliniștite

Pe măsură ce lectura înaintează, manuscrisul lui Pașadia încetează să mai fie singurul centru posibil al cărții. Apar alte istorii, alte personaje și alte moduri de a vorbi. Unii povestitori folosesc limba veche, alții argoul, ticurile verbale sau formulele rigide ale instituțiilor. Unii pretind că relatează fapte, alții mărturisesc întâmplări care sfidează orice explicație rațională. Vocile se succed într-un glissando al registrelor, când lin, când întrerupt de schimbări bruște de tonalitate.

Din această diversitate se desprinde una dintre calitățile romanului: interesul pentru vocea personajului, nu doar pentru întâmplarea pe care acesta o relatează.

Horia Gârbea știe că oamenii nu vorbesc la fel. Mai mult, pare fascinat de felul în care limbajul îi trădează. Un personaj poate deveni recognoscibil printr-o expresie repetată, printr-o construcție stângace sau printr-o insistență verbală care, într-o proză convențională, ar fi fost eliminată la redactare.

Această opțiune este explicată chiar în roman, într-o scrisoare adresată unui anume Marco. La paginile 30–32, autorul epistolei respinge cronologia, coerența impusă și personajele obligate să vorbească toate în aceeași limbă. În locul unei oglinzi purtate de-a lungul drumului, preferă imaginea unui camion care transportă o mie de cioburi de oglindă. Imaginea este sugestivă și ne ajută să înțelegem cum și-a imaginat Horia Gârbea romanul.

Când vocile sunt mai puternice decât întregul

Unele secvențe au o energie narativă incontestabilă. Relatările despre moroi, despre apariții și despre întâmplări petrecute în mahalale sau în sate valorifică eficient oralitatea. Povestitorii nu încearcă să convingă prin argumente sofisticate; ei vorbesc cu siguranța omului care știe ce a auzit sau ce i s-a spus.

În asemenea pagini, fantasticul se naște firesc din conversație. Supranaturalul nu intră spectaculos în scenă, ci se strecoară printre amănunte banale, superstiții, glume și observații de fiecare zi.

Este o formulă potrivită unui autor cu experiența dramaturgică a lui Horia Gârbea. Dialogul și monologul îi permit să creeze rapid o situație, să individualizeze un vorbitor și să producă tensiune. E drept că aceeași formulă își arată uneori limitele.

Ticurile verbale care dau identitate unei voci pot deveni obositoare când sunt repetate prea insistent. O povestire care funcționează excelent în câteva pagini poate să-și piardă din forță dacă amână prea mult punctul de intensitate. Iar succesiunea unor istorii fiecare interesante în sine nu garantează că cititorul va percepe o evoluție a întregului.

Romanul își asumă fragmentarea, dar nu scapă întotdeauna de impresia unei antologii de proze legate prin motive recurente.

Aceasta mi se pare principala lui vulnerabilitate. Nu absența unei intrigi tradiționale, care ar fi o obiecție prea comodă, ci dificultatea de a transforma pluralitatea povestirilor într-o necesitate interioară. Cu alte cuvinte, problema nu este că romanul are prea multe voci. Problema apare atunci când unele dintre ele ar putea lipsi fără ca arhitectura întregului să sufere decisiv.

Bucureștiul, personajul care le supraviețuiește tuturor

Este impresionant cum un element leagă mai puternic secvențele decât o face intriga: Bucureștiul. Orașul lui Horia Gârbea nu este un simplu decor. Este o acumulare de vieți, de morți, de clădiri dispărute, de documente, de spaime și de istorii neterminate. Trecutul nu se retrage niciodată cu adevărat din el. Rămâne ascuns în arhive, în subsoluri, în obiecte și în memoria oamenilor.

Într-una dintre secvențe, o formulare despre arhivă concentrează această idee: trecutul nu este doar păstrat, ci menținut în viață.

De aici se poate desprinde una dintre interpretările cele mai fertile ale romanului: Bucureștiul este un oraș incapabil să-și îngroape definitiv trecutul.

Morții nu revin doar pentru a da romanului o dimensiune fantastică. Ei par să aparțină unui trecut pe care orașul nu a reușit să-l îngroape. Casele, străzile, obiectele și documentele păstrează urmele celor dispăruți, iar uneori trecutul răzbate la suprafață, asemenea unei boli despre care credeam că a fost vindecată.

Este și motivul pentru care epidemia din ultimele secvențe nu apare ca o simplă catastrofă medicală. Ea poate fi citită ca manifestarea unei contaminări mai vechi, morale și istorice.

O apocalipsă administrată prin comunicate

Ultimele pagini mută acțiunea într-un viitor apropiat, la sfârșitul anului 2029 și începutul lui 2030. O epidemie amenință Bucureștiul, iar autoritățile răspund prin comunicate, interdicții și încercări de a controla nu numai comportamentul oamenilor, ci și cuvintele pe care aceștia au voie să le folosească. Și ne ducem la 1984, romanul lui George Orwell, în care puterea încearcă să controleze gândirea prin sărăcirea limbajului. La Horia Gârbea, autoritățile par să creadă că, interzicând cuvintele „ciumă” și „pestă”, vor reuși să țină în frâu și molima. Este o reacție recognoscibilă, cu atât mai neliniștitoare cu cât absurdul administrativ nu mai pare exclusiv o invenție literară, până și Biserica intervine, printr-un mesaj pastoral care respinge ideea revenirii morților printre cei vii.

Dar finalul romanului contrazice, printr-o imagine fantastică, certitudinile instituționale și teologice. Un înalt ierarh se confruntă cu morții, apoi își vede propriul trup părăsit și se alătură celor care cutreieră lumea.

Este un final cu forță vizuală și simbolică. Moartea nu mai reprezintă o ieșire din existență, ci intrarea într-o altă formă de captivitate.

În același timp, finalul confirmă că romanul nu urmărește rezolvarea unei enigme în sens polițist. Nu aflăm un adevăr unic care să explice retrospectiv fiecare episod. Primim, în schimb, imaginea unei lumi în care granița dintre vii și morți, dintre trecut și prezent, dintre fapt în sine și poveste s-a destrămat.

În loc de concluzie

Ar fi nedrept să-i reproșăm lui Horia Gârbea că nu a scris un roman clasic, cu intrigă liniară, personaje centrale și deznodământ ordonat. Nu aceasta a fost intenția sa, iar textul o spune explicit. Nu toate acele 81 de secvențe au aceeași forță. Unele captivează prin întâmplare și prin felul în care sunt povestite, altele par să-și caute mai greu locul în ansamblu.

Horia Gârbea a scris un roman neobișnuit, cultivând deliberat discontinuitatea, schimbarea registrelor și întâlnirea dintre literatura fantastică, satiră, pastişă și proza documentară.

Cred că izbânda cea mai importantă a lui Horia Gârbea este imaginea Bucureștiului ca spațiu în care istoria nu se încheie niciodată. Un oraș bântuit nu doar de morți, ci și de propriile sale povești, de documentele sale și de incapacitatea oamenilor de a face pace cu trecutul.

În urma lecturii rămâne întrebarea: cât din dezordinea lumii poate prelua literatura fără să-și piardă propria ordine?

Horia Gârbea a avut curajul să o pună. Răspunsul romanului său este interesant, uneori convingător, alteori discutabil. Tocmai de aceea, cartea merită citită și judecată, nu doar lăudată sau condamnată.