Poemul unu

no man’s land
locul unde ochii tăi
înghit tot întunericul
din încăpere
și unde șoaptele mele
au tapetat pereții
din dormitorul nostru
iar poemele
poemele îmi sunt cuvinte grele
și reci
fac țurțuri la sprâncene
și păsări negre rele
se desprind din fereastră
una câte una
până se umple cerul

mai nou
tot felul de nimicuri
în armuri de oțel
și flegme
bântuie cerul
și ne seceră ca pe spice
dacă au pierdut
prima bătălie cu noi
nu zic nimic
se ascund în rădăcinile
nervilor noștri
și așteaptă
să fim iar slabi, comozi
și ne lovesc sub coaste

casele răzlețe mitraliază câmpul
câțiva câini sălbăticiți
se preling
pe linia care împarte cerul
în cerul tău și partea mea de suferință
să nu plângi
să nu râzi prea tare
altfel se va întoarce
inorogul cu cornul lui de aur
și ne va străpunge pieptul
și multă uitare va încolți
amar pe tâmple
sau flori pe creștet

eu mi-am adus un scaun
pe care să se așeze noaptea
apoi să se uite la mine
o viață întreagă
într-un sfârșit
i-a făcut loc morții
care mă privește
cum mă zidesc singur
în pământul tare
care miroase greu și ud
a veșnicie