Cum dă luna din coada ei de lemn

urcă în mine frigul încet
simt cum îngheț și cum urlă câinii
sau cum îmbătrânesc
și mă ning demult și mă plouă în gări
acoperișuri ciur mustind de renunțări

livezile se-ntorc scâncind în livezi
câte unui copac i se mai frânge un vreasc
luna latră la lună vopsită cu plumb
umbra îmi e strivită de tramvaiul de fier
grohăind printre lanuri pe drumul de cer

fluturii șchiopi se sinucid în ei
ori în rezervația duzilor bătrâni
melancolici și surzi cu frunzele curgând alene
ori aruncând în noi cu dude coapte
peste gardul înalt de sârmă ghimpată

drumurile se rătăcesc pe alte drumuri
fântâna din răscruce rabdă de sete
îngerul meu miop
mă privește de sus prin lentile de os
până în călcâie

se mai aude dinspre biserica plânsă un dangăt
ușor spart
de clopot în dungă bătut în amiezi
și nu înțeleg cum poți să te bucuri că pleci
cu lacrimi în ochi împușc poștalionul, împușc și plâng
până orbesc și mă liniștesc

– Dumnezeu putrezește uitat în livezi
băltind în geneză ca în smârcuri un zeu.
în fiecare noapte îmi prind ultima suflare
într-o lumânare aprinsă după care o sting

Categorii
4 Comments
      0 Pings & Trackbacks
      0 Pings & Trackbacks

      Lasă un răspuns