Controversă

cum îți spuneam
mai tot timpul îngerii mi-au râs în nas
s-au urinat din înaltul lor
peste ochii mei abia luminați
mai bine deschide-mi fereastra care dă la cer
să-mi închipui că zbor înalt
cât mai înalt spre stele
la fel de înalt dar spre nicăieri

altfel îmi petreceam mai tot timpul
recitând poemul lui Dinescu
„Mic descântec pentru femeia mâncată de ploaie”
sau poezii de-ale lui Bukowski
bolovănoase frivole și mult prea amare
până reușeam să uit
că îmi este sete că-mi e foame
și că mai exist și așa
neîndemânatic cum sunt
ca un firicel de veșnicie
ascuns într-o cută de timp
ca și cum propria-mi umbră ar străluci
la balul feeric cu gâze și lumini

îmi amintesc cum săraca mea umbră
mă căra cu greu și disperare în cârcă
și cum se împleticea
sub greutatea neputinței mele
și cum deja nu mai eram tânăr
și mă nelinișteam sau mă înfuriau
versurile mele
pe care încă mă chinuiam
să le rescriu rebele
până îmi trecea viața
ca apoi s-o iau de la început
cu aceeași înverșunare tembelă

poate am stat de prea multe ori
închis într-o sticlă ca un duh de prisos
ori în loc de averi
adun lumina ca pe frunze
în închisoarea trupului meu
pe care îl știu pe de rost
uite cum plouă în amintirea mea
sau cum mă rog morții draga de ea
scumpa mea moarte
te implor să nu mă părăsești
să nu mă lași singur niciodată
ține-mă degrabă la subsuoara ta

apoi ai dispărut și nu mai știu
nimic despre noi
cum îți spuneam
prea devreme s-a făcut noapte
în orașul meu
prea târziu mult prea târziu
și eu încremenit cel mai orb dintre oameni
plin de întuneric în întuneric
cu cravata frumos înnodată la gât