Controversă

cum îți spuneam
mai tot timpul îngerii mi-au râs în nas
s-au urinat din înaltul lor
peste ochii abia luminați
mai bine deschide-mi fereastra albă la cer
să-mi închipui că zbor înalt
în golul uitat dintre stele

altfel îmi petreceam mai tot timpul
recitând poemul lui Dinescu
„Mic descântec pentru femeia mâncată de ploaie”
sau poezii de-ale lui Bukowski
bolovănoase frivole și amare
până reușeam să uit
că îmi este sete că-mi e foame
și că mai exist și așa
neîndemânatic cum sunt
exilat ca o urmă
într-o cută de timp
ca și cum propria-mi umbră ar străluci
la balul feeric cu gâze și lumini

îmi amintesc cum umbra
mă căra cu disperare în spate
și cum se împleticea
sub greutatea neputinței mele
și cum deja nu mai eram tânăr
și mă nelinișteam ori mă înfuriau
versurile mele
pe care încă mă chinuiam
să le rescriu rebele
până îmi trecea viața
apoi o luam de la capăt
cu aceeași înverșunare inutilă

poate am stat de prea multe ori
închis într-o sticlă ca un duh de prisos
ori în loc de averi
adun lumina ca pe frunze
în închisoarea trupului meu
pe care îl știu pe de rost
uite cum plouă în amintirea mea
sau cum mă rog morții draga de ea
scumpa mea moarte
te implor să nu mă părăsești
să nu mă lași singur niciodată
ține-mă degrabă la subsuoara ta

apoi ai dispărut și nu mai știu
nimic despre noi
cum îți spuneam
prea devreme s-a făcut noapte
în orașul meu
prea târziu mult prea târziu
și eu încremenit cel mai orb dintre oameni
plin de întuneric în întuneric
cu cravata frumos înnodată la gât

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *