Controversă

cum îți spuneam
mai tot timpul îngerii mi-au râs în nas
au făcut bășcălie de mine neîncetat
s-au urinat din înaltul lor
peste ochii ce abia îi luminasem puțin
mai bine deschide-mi fereastra albă la cer
să-mi închipui că zbor
sau că plec acasă definitiv

altfel îmi petreceam mai tot timpul
recitând poemul lui Dinescu
„Mic descântec pentru femeia mâncată de ploaie”
sau poezii de-ale lui Bukowski
bolovănoase frivole și amare
până reușeam să uit
că îmi este sete că-mi e foame
și că mai exist și așa
neîndemânatic,
exilat urmă de întuneric într-o fântână
sau o cută de timp
ca și cum propria-mi umbră strălucind
la balul feeric cu gâze zgomot și lumini

îmi amintesc cum umbra mea firavă
mă căra cu disperare în spate
și cum se împleticea
sub greutatea neputinței mele
în drumul meu spre luna plină
și cum deja nu mai eram tânăr
și mă nelinișteam ori mă înfuriau
versurile mele
pe care încă mă chinuiam
să le rescriu rebele
până îmi trecea viața
apoi o luam de la capăt
cu aceeași înverșunare

poate am stat de prea multe ori
închis într-o sticlă ca un duh inutil
adormit în vechi laboratoare
ori adunând strălucire în groaznica închisoare
multă lumină și multă splendoare
și cum plouă în inima mea
sau cum m-am rugat morții
draga mea moarte
te rog să nu mă mai lași singur
în viața asta niciodată

apoi tu dispari și numai știu
nimic despre noi
nu mai am vești am doar nevoi
și cum îți spuneam
prea devreme s-a făcut noapte
în orașul meu
prea târziu mult prea târziu
mi-am intuit infirmitatea de orb
plin de întuneric în întunericul desăvârșit
și cu cravata frumos înnodată de tine la gât

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll to Top