Nemilostivire

vine străinul și-ți ridică
sub coaste o casă
îți simți dintr-odată
sufletul greu
cum îți cade în oase
apoi cum te cuprinde zidul
și-auzi și urletul
câinelui mitic cu trei capete
și o năpastă
ca și fâlfâitul morții
pe deasupra capetelor
inorogilor orbi
din livada noastră
peste tine mai zboară
și-o veche ambulanță
cu girofar și faruri de ceață

apoi străinul pleacă
însoțit de hoarda de îngeri
îmbrăcați cu armuri din răchită
și cuțite lungi purtate la brâu
și iar rămân singur
cel puțin încă o viață
cu ochii tulburi murdari de cuvinte
– uite, cum îți curg din privire
literele neîmplinite
și nimeni nu mă strigă

de multe ori te simt în spatele meu
cum îmi citești peste umăr
poemele dintâi
alteori fumezi o țigară
și-adormi printre
farfuriile pictate de tine
printre icoanele pictate tot de tine
iar visul tău se întrupează
în animal rănit
și repede îmi fac un semn pe mână
ca nu cumva să te uit