Poemul cinci

labele picioarelor îmi flutură
buimace
de atâta zbor pe deasupra spaimei
în formă de cruce ce ne-a cuprins mută
apoi trupul tău se împlântă
cu furie în pântecul meu
m-ai îndoit și am început să plâng
și atâta groază s-a lipit de suflet
și plouă peste umbre
plouă fatum
doar tu te-ai mai născut
din fum
dar și din răzvrătirea mării
cu părul despletit purtat în valuri valuri
de vântul înnebunit

așteptam cu încrâncenare
ca tu să treci mai departe
unduindu-ți mersul printre discursuri
cuvinte capcane mieroase și nemiloase
și să nu mai înțeleg nimic
doar mirosul tău de nimfă
se mai întâmplă dar nu te mai miri
atât de monstruos
de rece sau fierbinte
aerul expirat de mine
un hârâit în gât

mă simt urmărit în noapte
de ochi striviți
în orbitele lor triste
târzii
îmi e deja groază
de ziua de ieri
și te ghiceam pe balcon
cum fumai nervoasă
cum trăgeai fumuri adânci
cu lacrimile
căzute pe buze pe ascuns
din ochii tăi înverziți
și uzi de atâta plâns
apoi trupul meu albit la lumânare
de-atâta așteptare
se prelinge în labirint
și dispare

încă mai cred
ca un copil năuc
că-mi va răsări pe creștet
un cuc ostil
cu trei pene pestrițe
și ciocul ascuțit
de atât de multe sentințe
șoptite pe furiș
o întâmplare tâmpă
sau poate doar destin…