Poemul unu
no man’s land
locul unde ochii tăi
înghit tot întunericul
din încăperi
și unde șoaptele mele
au tapetat pereții
de la etajul trei
iar poemele îmi sunt cuvinte grele
reci
fac țurțuri la sprâncene
și păsări rele
se desprind din ferestre
una câte una
până se umple cerul
mai nou
tot felul de viruși
în armuri de oțel
și flegme
bântuie spațiul
și ne seceră ca pe spice
biete oi încolonate
spre modernele abatoare
mulți dintre noi stăm ascunși
în găuri de șarpe
conectați la wireless
și ne îmbărbătăm unul pe altul
de pe smartphone-uri performante
tablete calculatoare
ne urăm Doamne ajută
spunem rugăciuni împreună
murim sufocându-ne din teamă
dar Doamne cum ai putut?
casele răzlețe mitraliază câmpul
câțiva câini sălbăticiți
se preling
pe linia care împarte cerul
în cerul tău și partea mea de suferință
să nu plângi
să nu râzi prea tare
altfel se va întoarce prăpădul
inorogul cu cornul lui de aur
și ne va străpunge pieptul
și multă uitare ne va crește
amar pe tâmple sau pe piept
eu mi-am adus un scaun
pe care să se așeze noaptea
apoi să se uite la mine
o viață întreagă
într-un sfârșit
i-a făcut loc morții
care se uită la mine
cum mă zidesc singur
în pământul tare
care duhnește
a veșnicie chioară