nici nu am ieșit bine din copilărie când moartea deja s-a cuibărit în mine și imediat m-a locuit așa din senin nici nu am avut timp să mă împotrivesc sau să țip de atunci o port zilnic cu mine câteodată mai vorbim despre femei despre fleacuri de cele mai multe ori nu facem nimic ascultăm cum îmi crește iarba tainic pe suflet sau cum doar trece timpul senin nu știu de ce dar într-un asfințit normal ca orice asfințit moartea s-a înălțat la cer și s-a stins surprins am strigat-o dar nu mi-a răspuns hai, du-te, du-te cum îți zic s-a auzit de nicăieri o voce joasă ca de om…

de un timp creşte în mine o bucată mare de cer îmi mai cresc şi aripi și mustăți de cele mai multe ori mă sperii şi-mi vine să fug chiar fug buimac cu părul în vânt și spaima pe urme ce forţă ţine astfel de mecanisme în mişcare, cine ne mână cine ne împinge oare de la spate în marșul ăsta bizar? mie-mi stă bine starea de cuc să plec să rămân să mă duc chiar dacă de fiecare dată revin tot mai umil tot mai trist cu braţele atârnând moi ca de cârpă sunt o urmă de vânt cu pielea franjuri agățată de rugi tot rătăcind prin morminte amare…

tu aveai fusta cadrilată pătată de galben de verde de viață și fusta era creață din stambă viu colorată ai putea să-mi vorbești despre mișcarea de stradă începută de tine acum câțiva ani cu sânii fluturând sub bluză într-un larg evantai sau cum făceai cișmelele să plângă tu, femeie vrăjită de un lampagiu care avea o mână lipsă și un picior candriu ce plăcut îmi era în patul tău din lemn delicat și acum îmi amintesc cum îți mușcam lobul urechii buzele genunchiul și cum ne rostogoleam dement și rotund ca o roată aflată în călduri până la obadă sau cum încremeneam așa dintr-odată pe podeaua alunecoasă și rece din…