Toamna – cântecul oaselor noastre

străzile s-au umplut de ploaie
de fețele noastre fără chip
de frunze de cenușiu de toamnă
iar cerul s-a umplut cu asistente blonde
cu asistentele din spitalul municipal
asistente care zboară zboară pe biciclete roz
cântând lăsați-ne să fim lăsați-ne să fim
pe melodia let it be a lui beatles

nu-i așa că nici nu ştiai
că mașinăria complicată a ochiului
e menită să ne orbească în final
și e la fel de monstruoasă
ca și cum ar fi un balaur cu scripeți
cu roți dințate scârțiind lugubru și fierbinte
și noi privim în continuare lumea prin ochi
până se face definitiv moarte în noi
și adormim cuminți în frunzele noastre

pe mine mă iubesc toate amintirile tale
femeie cu drag închipuită
mai ales când vine toamna
cu septembrie acela pufos și al meu
te apucă așa dintr-odată nostalgia
și parcă ești mai proaspătă mai vie
iar eu, eu mă risipesc în boală și în neputință
în singurătatea pe care mi-am impus-o
orbecăind continuu dintr-un vis în alt vis
într-o continuă și nefirească uluială
nu-mi pare rău
în fiecare dimineață îmi construiesc
femeia pe care cândva mi-am promis-o

cineva ne golește nopțile de somn
le face grămadă și le dă foc
altcineva strânge mii și mii
de tije subțiri de crin
și le înfige pe rând în oasele noastre
iar ele cântă sublim ca o orgă din ceruri
și nici nu observăm
că s-a făcut iarnă deja și o să plecăm
să murim puțin câte puțin
să nu ne mai fie vreodată frică