cineva mi-a zis că Dumnezeu este făcut şi el din har din pământ şi apă de un Dumnezeu al dumnezeilor care la rândul lui este şi el făcut tot din har pământ şi apă de un Dumnezeu al Dumnezeului dumnezeilor lor şi tot aşa până când totul devine un mare nimic căruia noi muritorii în plin elan mistic i-am zis… har divin

ţine-mă de mână până la sfârşitul iernii și nu – mi da drumul că mă pierd trece-mă strada când noaptea îmi străpunge tâmpla și pier sunt bărbatul care îţi sărută paşii care îţi iubeşte urma trecerii sufletului prin ochi sunt doar un fluture de aer născut și aruncat din cer îți spun că deja e prea târziu în anii mei să pot să te pierd nu-i nimic îmi spui uite, a murit luna și noi vom fi veșnici împreună vom strălucii în locul ei să ne ținem de mână şi să trecem strada împreună sprijiniţi umăr lângă umăr

fiecare răsărit de soare mă prinde cu picioarele îndoite atârnând în aer cu genunchii la gură zâmbind tâmp până și ultima părticică din mine se împotrivește răsăritului cu groază îmi doresc să fie doar întuneric o noapte veșnică poate fi și moarte să înmuguresc tot timpul să-mi dea lăstari albicioși din urechi din gură din ochi să mă întind peste larve peste aerul din ochi – din mine sar așchii de carne și ură și sânge și noapte și fierul nebun voi ajunge și fără picioare și fără mâini oriunde îmi doresc știu! voi folosi fiecare fărâmă din mine pentru a mă împinge din haos să mă nasc lumea asta…

sau fluturarea mâinii înainte de a mă sinucide durerea îmi fulgera oasele cu ger și ele erau ca de sticlă pe care dacă le-ai fi lovit cu un sărut s-ar fi făcut fărâme nici nu ştiu cine și mai ales de ce mi-a ucis prietenii îngenuncherea nici nu mai ştiu câte candele au stins îngerii orfani mântuiţi de candoarea mâinii tale stângi urletul lupilor sfâşia pe furiş întunericul nopții rănile din talpă le-am învelit cu lumină îţi mai aminteşti câte vieţi am petrecut? ne aruncam de pe stabilopozi cu capul înainte parcă eram fantasme ciudate prelinse în cer îţi aminteşti cum ne resetam de fiecare dată când când ne rătăceam…

dacă mă uit mai bine în urmă până şi umbra m-a părăsit și peste mine se lasă noaptea și o spaimă năucă din lumânarea stinsă se prelinge întunericul și ploaia mă plouă tăcut în orbita ochiului stă la pândă uitarea în care lacrimile au săpat șanțuri adânci am înțeles târziu că nu e bine să port în mine toate iubirile de-a valma cu biserica construită cu fața în sus unde icoanele atârnă ca niște limbi de clopot eu rătăcind în spatele oglinzii c-un aer boem cu legitimația de poet în mână și un felinar obez în timp ce digul de piatră urcă la cer c-un uruit de fiare și oase…

la noapte am să visez cum voi zbura pe deasupra oraşului aripile îmi vor fi mari şi puternice de zeu tânăr mă voi opri la fereastra ta şi mă vei întreba dacă zbor eu îţi voi răspunde că nu nu zbor doar visez nu ar trebui să-ţi fie teamă uneori mi se întâmplă să mor moartea aceea dintre singurătăți poate singurătatea mea şi singurătatea ta ţinându-se de mână şi unde muzica nu se cântă ci doar se aude curgând poate urma unui suflet / poate umbra unui dor / lunecă încetișor… de un timp umbra şovăie să mă mai urmeze cumva e gata să găsească pe altcineva tu mă chemai…

pentru Dumnezeu mereu am fost un spin în călcâi ce rană duioasă ca un imn de câte ori ne întâlneam i se umezea aerul din nimb cred că nici el nu ştia ce e cu mine pentru ce m-a născut strângea din dinţi şi mergea mai departe şchiopătând dumnezeiește cum aș putea să mă simt în pântecul morții să-ți spun că e bine? e bine atunci doar că tot singur sunt nici nu mai știu de ce am murit de unde-am avut atâta entuziasm la început rătăcesc între zidurile de aer până obosesc cineva îmi tot spune că e bine aici în cer și mă uit și mă pier cu…

miroseai goală a ploaie a iarbă crudă strivită sub umbră uscată sub lună tramvaiul roşu îți străbătea ochiul oblic și căprui prin pieţe de aer tarabe de sânge în oraşul bolnav felinare fecunde și între noi doar pleoapa ca un scut scânteiază putregaiul prevestitor de ciumă tot bat clopotele de gheaţă şi toaca de lemn câmpia urlă nebună nebună să nu alergi pe mirişti îți vor sângera călcâiele plăsmuire divină te înalţă mai bine şi te pierde în lumină cu vântul în suflet cu iarna de mână acolo în adânc în întuneric e taină se auzeau doar ochii păsărilor plesnind cu zgomot și teamă cad bombe cât casa în lacul…

îţi mai aduci aminte? îţi spuneam că nu e vis că existăm deodată ne însufleţeam două aripi de foc lovindu-ne de tâmpla cerului ca de un zid în lumea sfârşită totul ne era permis cu noi se începe cu noi sfârşim suntem exact ceea ce ştim ce vrem ce iubim ce murim şi unde zeii au pierit de mult ucişi striviţi cu nepăsare în timpul lor în somnul nostru cineva îmi spunea că femeile singure râd noaptea în somn în hohote scrâşnit bărbăţii singuri devin lumânări resemnaţi tulburi neîmpliniţi pe umeri au cerul în suflet moartea şi miros a frig acum despre noi nu se mai aude nimic ne-am uitat…