Hai-hui printre stihii

mă prelingeam așa din înalturi
stupid
cu hainele sfâșiate de spini
cu pieptul scobit
iar pulpa îmi era ruptă de câinii
câinii aceia alburii fusiformi
nălucile nopții
cu ochii înroșiţi de teamă
de ură de viscol
nu mă întreba de ce
așa a fost să fie

m-am trezit deodată lichid
purtător de tăcere
purtător de destin
în zbor deasupra livezii de pruni
era atâta liniște în jur
încât auzeam pruna crescând
cu brațe subțiri cu umeri aduși
dar cel mai bine îmi stătea tristețea
şi asta mă neliniștea de obicei
şi rătăceam bezmetic
printre lumini ciudate
uneori printre amintiri amestecate
niciodată sătul
niciodată înfometat
doar setea uscată de lup
îmi stăruia în gât

– cum amestecai oamenii de pe pământ
cu zeii din Olimp… Holderin
este atâta neputință
în așezarea lui Nichita între morți
în iernile lungi ca o stihie
plină de verbe argintie




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *