poveste tulburată

îţi mai aduci aminte?
îţi spuneam că nu e vis
că existăm
deodată ne însufleţeam
două aripi de foc
lovindu-ne de tâmpla cerului
ca de un zid
în lumea sfârşită totul ne era permis
cu noi se începe cu noi sfârşim
suntem exact ceea ce ştim
ce vrem ce iubim ce murim
şi unde zeii au pierit
de mult ucişi
striviţi cu nepăsare
în timpul lor în somnul nostru

cineva îmi spunea
că femeile singure
râd noaptea în somn
în hohote scrâşnit
bărbăţii singuri devin lumânări
resemnaţi tulburi neîmpliniţi
pe umeri au cerul în suflet moartea
şi miros a frig

acum despre noi
nu se mai aude nimic
ne-am uitat nu ne mai ştim
ne ducem şi venim
în acelaşi spaţiu și în alt timp

Categorii
2 Comments
    0 Pings & Trackbacks
    0 Pings & Trackbacks

    Lasă un răspuns