Poezie,  Recviem pentru o roată bolnavă mintal

Mirele morții sau despre coșmarul cu o lună nebună

prima mea dragoste
a fost o femeie
născută dintr-o frunză
și sângele îi era tot
clorofilă îl strig pe Nichita
zi-mi despre copaci
zi-mi despre frunze
deși de mult prea mult timp
nu mai răspunde

se spune că din sânii ei
s-au hrănit mulți zmei
mulți balauri și feți frumoși
dar și un dinozaur

de câte ori o sărutam
îi simțeam întunericul verde
cum i se prelingea pe buze
mă speriam și mă loveam
cu capul bezmetic
peste mână
umbrele ne-au fost lungi
ude de iarbă
și înnobilate de lună
și ne-am iubit în noapte
cu ciudă
pe stadionul municipal
fără nocturnă

de multe ori inimile noastre
se transformau cu peștii
în talazuri
nu e nimic de înțeles
iar valurile cântau ori de câte ori
atingeau țărmul
uneori plângeau
și inundau cimitirul de oameni
nu prea știam ce să fac
încercam mereu să fug
dar de fiecare dată
valul
mă prindea din urmă
și mă învârtea până amețeam
apoi mă arunca înapoi
în lume
tu pășeai duios în întuneric
cu trupul drept
cu umbra în mână
țărână din țărână

de câte ori strângi în brațe
trupul meu firav
îmbrățișezi neliniștea mea
și mirarea
că deja nu mai sunt
uneori cred că am plecat
peste mări în lume
plin de speranță de roți și legume
iar de ți se face cumva dor
dă o cheie și pleacă în zbor
mă vei găsi ciușdit după un nor
la pândă

…dorințele obeze ale unui cric beteag
eu cel abia căzut din lună
și liniștea din jur care sună
nu știu de ce
dar îngerul meu vrea
să mă ucidă
și să mă îngroape
sub clar de lună
nebună nebună nebună

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll Up Scroll Up