Recviem pentru o roată bolnavă mintal – recenzie

 

Maria Cecilia Nicu

    Petre Ioan Crețu nu-i la prima carte și sunt sigură nu-i nici la ultima, s-a născut în 1954 în zona larg deschisă a Bărăganului, câmpia căreia îi vede limita numai acolo unde se întâlnește cu cerul și de la care cred că își trage filonul energetic menit să-i formeze gândirea și să îi contureze talentul; “ Poemele săptămânii uitate”, “Câmpia în genunchi”, “Ucigașul de vise” ne trimit în spațiul creativ al unui scriitor care sigur are multe de spus rotindu-se în ograda proprie cu siguranța celui care știe puterea cuvântului mânuit de aproape.

    Văd titlul ultimei lui cărți și-mi vine în minte superba strigare a Norei Iuga : « …Ah, dac-ar veni unul să caste și din gâtul lui să iasă o lebădă și să cânte dublu concert de Bach la trompetă…« și sigur orice titlu nou implică acea sufocantă așteptare a excepției, a întâlnirii eventual unice când ceea ce știm, ceea ce învățăm, ceea ce tatonăm surprind elementarul în postura esenței când real și absurd se interferează firesc și ceea ce urmează este o șansă unică de a înțelege și a consuma emoțional printr-o mutație a cuvântului recompus în «dublu concert de Bach« sugerat de Nora Iuga.

    Altfel… totul poate fi «lost in translation»!

    Așa cum îl știu eu pe Petre Ioan, încă de pe vremea când hălăduiam pe diverse site-uri literare abia apărute și când îi urmăream pașii în miriștea Bărăganului încercând să-i înțelegem fascinația câmpiei, poezia este modul lui de a gândi, chemare intimă, necesarul configurării ca om și atunci ceea ce scrie devine o fațetă a ceea ce dorim să știm, să simțim, să gândim despre el, poetul.

    Recviem pentru o roată bolnavă mintal este un volum de poezie – evident – și mi se pare o astfel de șansă ca deschizându-l să întrăm într-un dans ideatic pentru care avem doar obligația să-l lăsăm să ne poarte fie pe căile suficiente ale curiozității fie pe cele grozav de subtile ale surprizei…

    Ca preambul al “Recviem- ului poetul propune un Poem de intenție pe care ni-l oferă ca punct de intrare în ograda-i proprie; avertisment metaforic la care aderăm febril:“…îţi dai seama cum este / să te trezeşți deodată / singur cu ține între două oglinzi / glisând dintr-o oglindă în cealaltă , /într-o dezordine perfect browniană, / fără acele lucruri / cu care te-ai înfrăţit de-o viaţă…” și simbolistica “rostogolirii” dintr-o imagine într-alta devine ghidul explorării unui univers tatonat cu sinceritatea observatorului onest pentru care viața își dezvăluie valorile – și nonvalorile – desigur – fără filtru, direct, pentru că “Dacă poezia nu răsare la fel de firesc ca o frunză pe un copac, e mai bine să nu se nască deloc” zice John Keats.

    Tocmai.

    Apărut în 2019 la editura Neuma, cartea lui Petre Ioan este alcătuită dintr-o succesiune de poeme în care lirismul expunerii ne trimite într-un conglomerat poetic complexat de necesarul întrebărilor ale căror adresă ocolește clasicul DE CE(?) și se fixează obsedant către CUM (?) : “cineva m-a întrebat / frate, cum e să respiri/ de unul singur / să urli cu lupii ca lupii la lună / să te înalți om și roată / cu îngerii de mână?”… Și atunci CUM pare inevitabil, șansa răspunsului, a răspunsurilor, de fapt, fiind o rostogolire în ritmul “roții” pe care poetul o așează fie static fie în mișcare pe aceeași traiectorie: “cineva ți-a aruncat umbra / fix sub roata mașinii de lux / și nu era Dumnezeu / era doar o fărâmă de Soartă / rătăcită pe șoseaua de piatră…” așa încât elementarul eventual, cel pe care n-avem nevoie să-l intuim, ci pur și simplu îl vedem și (poate) îl și știm are doar valoarea expunerii, a peisajului, a mediului înconjurător să zicem, pe când esențialul ocazional or permanent, dar atât de elusiv, propune întrări multiple, furișate sau directe, dar întotdeauna uimitor de singulare în acel teritoriu nedefinit pe care îl deținem și-l numim atât de personal, viață.

    Sigur, roata ca viață nu-i o idee originală cum nu-i originală nici ideea de rostogolite de la un punct către celălalt, firescul întră în poezia lui Petre Ioan pe uși secrete, poate numai pe gaura cheii așa încât posibilitatea de mișcare întrece de departe orice limită interpretativă. Din plecare roata lui are o condiție patologică definită postum, recviemul are rezonanța aceea absolută a ceea ce a fost și atunci întrebarea cheie, acel CUM de care spuneam la început, suspendă explicațiile și cere doar accepție:“înainte de roată a fost câine / a trăit s-a gudurat a lătrat / și a mușcat ca un maidanez / a mers cu coada în vânt / fudul cum nu a mai fost nimeni / până într-o zi / când a vrut să muște / o roată de la o super mașină”… Și sigur este aici o extremă metaforă a trecerii, un salt de la o condiție la alta fără parabola transformării, o ruptură ca început; ce va urma presupune același ritm trunchiat ca de roată ajunsă în colțuri, pătrată, dirijată doar de intenții.

    Ce m-a cucerit pe mine în poezia lui Petre Ioan este sinceritatea expresiei, aerul autobiografic al unui început care îl surprinde ca o constatare statistică lipsită de dramatismul înțelegerii:“nici nu am ieșit bine din copilărie / când moartea deja s-a cuibărit / în mine și / m-a locuit / așa din senin / nici nu am avut timp să mă împotrivesc / sau să țip”…

    Începând de aici ceea ce se va întâmpla implică situații venite neașteptat ori în momente de excepție: singurătate, pași elegiaci, căderi, victorii, curiozități și mirări fără sfârșit, tot ansamblul acela al traversării unui timp a cărui limită nu ne stă în puteri și peste toate o umbră a neliniștii se lăfăie definitoriu, leitmotiff al unei gândiri materializate sub condeiul poetului ca o strigare, poate ca un avertisment, poate numai o simplă distanțare de ceea ce ar putea deveni o permanență, o rutină de “roată bolnavă mintal” pe un highway care duce nicăieri.

    Pe urmă… ceea ce zice poetul capătă greutatea finalizării: “vine o vreme când poeții / devin umbre / devin amintiri / umplute cu stihuri / cu rime zglobii / parcă sunt niște / acordeoane imense / cu stil și buric / și caii lor demult au orbit”.


Articol apărut în revista La punk
t

 



Maria Cecilia Nicu

A absolvit facultatea de Filologie, Universitatea București. Volume publicate: A plouat cu iguane”- povestiri – ed. Albatros, 1980, O mie o sută de ani-roman- ed Anamarol 2006, De Ce – povestiri, articole, poezie – ed. Solaris 2013. Colaborez cu ziare și reviste (print ori virtual), din România, Irlanda, Franța, SUA şi Canada. Rubrică permanentă – Sublinieri – la Observatorul din Toronto.

Categorii

Lasă un răspuns

CommentLuv badge