Banshee piciorul de lemn și fereastra

Încercați să citiți poezia în timp ce ascultați melodia… veți vedea că veți percepe altfel poezia…

M-am obișnuit ca după o noapte de dureri, de pierderi iremediabile de amintiri și de ascultat în buclă Whiskey Lullaby până când uitam de mine și să nu am timp să mă feresc, ca să urmeze perioade scurte de luciditate senină ca după moarte sau revenirea pentru o clipă a bărbatului care am fost apoi cădeam în mine brusc ca în transă sau cum urca din sufletul meu un iz puternic de putred sau halucinam cu zeci de fantasme învârtindu-se amețitor în fața ochilor mei și cum priveam înspăimântat goana lor nebună apoi urma prăbușirea mea, haotică și continuă și aerul de sub mine nu opunea nicio rezistență și nu aveam de ce să mă prind nu-i așa că îți vine să-mi plângi de milă să te lovești cu capul de întuneric sau să-mi iei piciorul de lemn și să-l arunci în fereastră și să se facă frig și bine apoi să te rătăcești în ceața din privirea mea obosită de atâta așteptare și drumul avea maluri abrupte ca un râu ploile săpaseră de-a lungul timpului în el șanțuri adânci și de câte ori îți dădeau lacrimile sau ningea din senin drumul se făcea fluviu și vâltoarea lui te arunca la picioarele mele de furie îți înfigeai dinții în umărul meu și carnea ofta prelung și de fiecare dată curgea sânge și uite cum s-a făcut moarte fără tine dragostea mea timpul nu mi-a mai ajuns și cât de nevolnic mi-a devenit trupul și cât de absurd îmi e gândul scoboram adânc în mine aici aveam ascunsă o amintire cu tine când îți sorbeam din privire frica umedă și cum îmi puneam un pahar cu vin fetească neagră din care am sorbit încet și cu teamă să nu mă revolt și să sfâșii cerul și el să te strivească într-o clipă și să te facă tot una cu mâlul cu scorbura adâncă de câte ori trec spre baie mă văd în oglindă și de fiecare dată mă îngrozesc nu mă mai vedeam, trupul deja era dezgolit de carne, de mine și de vise cu plânsul în ochi moartea îmi bate acum în ușă bule de spaime ies la suprafață într-o învălmășeală roșie inundă locul și o mie de îngeri jupuiți de piele de har și de aripi sunt azvârliți în câmpie apoi mă scufund în somnul alb și fără vise în care tu femeia de sânge eu bărbatul de foc tu jumătatea mea eu doar umbra ta părăsită peste care treceau călcâiele tale ca niște șenile de tancuri sau peste care alunecau razele soarelui de dimineață și ne vindecau rănile sau hai să ne aducem aminte cum ne țineam în brațe și ne legănam ca niște copii supărați dar ne era bine până când ne-am despărțit crezând că nu e nimeni de vină iar lumina de apus ne întuneca mințile și sufletul eu nu mai sunt umbra ta tu nu mai ești femeia din sângele meu și dintr-odată am devenit doi străini acri și singuri.

Mă adun nerăbdător dintre pereți îmi vine să fug drumul nu-mi mai e prieten de mult ca o nălucă albăstrie trupul meu din care mă desprind cu bucurie și fără teamă și te caut în cer printre îngerii verzi cu ochii albaștri și cu fes de lână ținându-se de mână

* Banshee spirit feminin (zână) din mitologia irlandeză care anunță moartea unui membru al familiei