Valentin Iacob, mercenarul tandreței

Astăzi, prietenul și talentatul poet Valentin Iacob, „poetul de la Stalingrad”, ar fi împlinit 67 de ani, dar a ales să plece fără să spună, ba în decembrie (era internat la spitalul Colțea, dacă nu cumva memoria îmi joacă feste, și nu am avut voie să-l vizitez sau poate nu a vrut el și a ales pandemia ca scuză), ne-am făcut planuri să ne vedem în februarie la o sticlă cu vin, ca să ne părăsească discret într-o zi de sâmbătă pe 15 ianuarie anul acesta, în aceeași zi în care i-a apărut romanul „Planeta-Femeie”, despre care Ioan Holban spune că Valentin a muncit la ea 30 de ani.

Ca poet, Valentin Iacob mie mi-a plăcut foarte mult, poezia lui Valentin e proaspătă, strălucitoare și distinctă și care a surprins de fiecare dată când îi apărea o carte. Mie îmi plac cu deosebire poemele, pe care le recitesc pe nerăsuflate, din „Poker cosmic”, „Poetul de la Stalingrad”, și din antologia de autor „Cupola de iasomie a lumii ” din care vă voi face cunoscut un prozopoem Dumnezeu sexual.

DUMNEZEU SEXUAL

Prin şliţul descheiat al lui Dumnezeu – se iveşte soarele.
Bineînţeles, fiecare planetă cu rezervorul, cu steaua ei sexuală!
Şi Dumnezeu – tot cu atâtea phalusuri de raze.
Pentru că aşa se culcă Cel de Sus – prin Soare – cu Pământul.
Iar atunci când Dumnezeu face dragoste (tot aşa cum  făcută, nu născută, a fost Lumea) El îşi mişcă şoldurile cu muşchii din căi Lactee, îşi şfichiuie şi-şi cabrează Big-Bang-urile întărâtate, numai spume; mâinile pofticioase şi barba de antimaterie fumuioasă – ultravioletă, Şi le plimbă prin Găuri Negre, pătimaşe, gemând, cu zemuri de protoni copţi, cu fotonii în erecţie captivi şi înveliţi în cearceafuri magnetice, duşi devălmăşiţi la spital, la “Utopia” – secţia terapie intensivă, aparate de potopuri şi alungări scoţiene din Paradis…
La volanul celebrului Său “Fiat lux!” cu motor neutrinic, roţi şi capotă din cupole aurite, implanturi de catedrale, cu fularu-I de comete şi odăjdii – lung, sinucigaş ca al Isadorei Duncan – Tatăl Atotputernic taie izomorf, fără să semnalizeze, preeria de Spaţii metrice, celeste…
Bea şi conduce. Bea Universuri întregi – seci, fără sifon, şipuri verzi, înfundate cu timp vechi, şampanizat.
Puţin grizat, excitat, sărută Pământul, îl pătrunde – descheiat la şliţ, cu Soarele sculat…
Poate chiar acum ne sărută, ne frământă, ne pătrunde cu lumina-I – Dumnezeu… Cornul Abundenţei.

Ca prieten a fost extraordinar, mai ales că noi ne-am cunoscut abia în februarie 2020, cu ocazia unei lansări de carte. Cred că am adunat peste suta de ore de vorbit, mai ales în 2021, vorbeam de la politică până la poezie. Regret profund că nu am știut, în afară că a murit, nimic: nici unde e depus corpul și nici când sau unde va fi înmormântat. Ceea ce nu-mi iert este faptul că până acum nu am fost niciodată la mormântul lui. De exemplu azi era ideal să mă fi dus și să beau sticla de vin pe care ne-am promis-o.

Dumnezeu să te aibă în grijă, prietene. Pe curând.