Lupta lui Iacob cu îngerul sau despre ideea de “tu”

I

Ceea ce este mai departe de mine,
fiind mai aproape de mine,
“tu” se numește.

Iată, m-am trezit zbătîndu-mă.
Se zbătea în mine “tu”
“tu”, pleoapă, te zbăteai,
tu, mînă,
tu, piciorule, te zbăteai
și deși stam întins, alergam
de jur-împrejurul numelui meu.

Numai numelui meu nu-i spun “tu”;
în rest însuși sufletul meu
este “tu”,
tu, suflete.

II

“Ai rîs.”
Eu am tăgăduit și am zis:
“N-am rîs”. Căci mi-a fost frică.
Dar el a zis: “Ba da, ai rîs”.

Într-adevăr, numele,
Sprijinindu-se
ca într-un toiag
de trupul meu,
s-a azvîrlit împotriva lui,
cel fără nume
cel care este numai trup,
împotriva lui “tu”,
trupul tuturor numelor,
împotriva lui “tu”,
tatăl tuturor numelor.

Dar el
cînd se revărsau zorii
nu s-a mai gîndit la mine.
M-a uitat.

III

“Schimbă-ți numele”, mi-a zis
și i-am spus: “Eu sunt numele meu”.

“Schimbă-ți numele”, mi-a zis
și i-am răspuns:
“Tu vrei să fiu altul,
tu vrei să nu mai fiu,
tu vrei să mor
și să nu mai fiu.
Cum o să-mi schimb numele?”

IV

El mi-a spus:
“Tu te-ai născut pe genunchii mei.
Eu te știu de cînd te-ai născut.
Nu-ți fie frică de moarte,
înainte de a te naște.
Așa vei fi și după ce vei muri.
Schimbă-ți numele.”

V

“Ai plîns”. Eu am tăgăduit și am zis:
“N-am plîns”. Căci mi-a fost frică.
Dar el a zis: “Ba da, ai plîns”
și nu se mai gîndi la mine.
M-a uitat.

VI

Eu sunt numai numele meu.
Restul e “tu”, i-am zis.

El nu m-a auzit, căci el
se gîndea în altă parte.

De ce o fi spus atunci:
“te-ai luptat cu însuși cuvîntul
și l-ai învins!”

Să fi fost el însuși cuvîntul?

Numele să fie însuși cuvîntul?
… El care este numai “tu”,
tu și tu și tu și tu,
cel care-mi înconjoară numele?

(Lupta lui Iacob cu îngerul sau despre ideea de “tu” – Nichita Stănescu
din volumul Necuvintele, 1969)