Omul care a moștenit o după-amiază - Petre Ioan Crețu
Proză scurtă

Omul care a moștenit o după-amiază

Imaginea reprezentativă a fost generată cu AI


Omul care a moștenit o după-amiază

 

Într-o zi oarecare, m-a înștiințat notarul că am moștenit o după-amiază.

— O după-amiază întreagă? l-am întrebat.

— Nu chiar, doar patru ore.

A împins spre mine un dosar legat cu o panglică neagră.

— Șaptesprezece august o mie nouă sute optzeci și trei, între orele cincisprezece și nouăsprezece, defuncta dumneavoastră mătușă, Aglaia, a dobândit acest interval prin donație, dar nu l-a folosit niciodată.

— De ce?

— Nu rezultă din acte.

— Și unde se află această după-amiază?

Notarul și-a scos ochelarii.

— La adresa de domiciliu a defunctei. Strada Viilor, numărul unsprezece. Etajul întâi, apartamentul șapte.

— Dar acolo locuiește cineva?

— Firește. Este o după-amiază locuibilă.

Am semnat actele. Taxele succesorale au fost calculate la valoarea de circulație a timpului, din care notarul a scăzut uzura morală și patruzeci și trei de ani de nefolosință.

La plecare mi-a înmânat o cheie.

— Vă recomand să nu rămâneți după ora nouăsprezece.

— Ce se întâmplă atunci?

— Nimic. Tocmai asta este problema.

 

***

Am reușit să găsesc strada Viilor într-o zi de marți, după ce o căutasem două duminici la rând. Blocul avea patru etaje și un balcon fără balustradă, unde creștea un smochin. La intrare, o femeie spăla treptele cu mopul.

— O caut pe mătușa Aglaia.

— A murit.

— Știu.

— Atunci de ce o căutați?

Nu i-am răspuns. La etajul întâi, ușa apartamentului șapte era întredeschisă. Am introdus cheia în broască și am împins-o.  Dincolo de ușă nu era un apartament, era o stradă, unde un tramvai galben staționa în mijlocul intersecției. Pe trotuar, un băiat ținea o minge roșie sub braț. În fața unei alimentare, trei femei așteptau să se aducă unt. Pe zidul unei clădiri scria cu litere mari: TRĂIASCĂ VIITORUL LUMINOS!

Am privit ceasul, era ora cincisprezece. M-am întors spre ușă. Dispăruse., în locul ei se afla o tutungerie, închisă pentru inventar.

 

***

Am mers până în capătul străzii, totul era încremenit  și de o precizie și o claritate dureroasă. Umbrele copacilor nu se mișcau. Un porumbel rămăsese cu aripile desfăcute deasupra unui acoperiș. Într-o curte, o femeie scutura un covor, iar praful continua să cadă fără să ajungă pe pământ.

M-am apropiat de băiatul cu mingea.

— Ce zi este astăzi?

— Miercuri.

— Și data?

— Șaptesprezece august.

— Ce an?

— Optzeci și trei.

— De cât timp stai aici?

— De când am murit.

A spus-o fără să-și schimbe expresia.

— Cum ai murit?

— M-a călcat tramvaiul.

Am privit tramvaiul galben.

— Acela?

— Da. Dar încă nu a plecat din stație.

Băiatul și-a aruncat mingea în aer. Mingea a rămas suspendată deasupra lui.

— Și nu te deranjează?

— Ce anume?

— Că ești mort.

— Nu. Mama mi-a spus că, dacă nu ne mișcăm prea mult, nu se observă.

În alimentară, cele trei femei discutau despre prețul untului. Una dintre ele avea un cui înfipt în tâmplă. Alta purta în poșetă o inimă care bătea.

— Dumneavoastră sunteți noul proprietar? m-a întrebat femeia cu inima.

— Se pare că da.

— Atunci poate reparați ceasul din piață.

— Ce are?

— Merge.

 

***

Am descoperit că puteam ieși din după-amiază prin orice ușă care avea numărul șapte.

Prima dată am ieșit printr-o frizerie. M-am pomenit în propria bucătărie, lângă frigider, cu un ziar din 1983 în mână. Trecuseră doar două minute.

A doua zi m-am întors. Am găsit același tramvai, același băiat, aceeași minge suspendată în aer. Femeile așteptau să se aducă unt. Curios dar m-au recunoscut.

— Ați venit să reparați ceasul? m-a întrebat femeia cu inima.

— Nu sunt ceasornicar.

— Nici mătușa dumneavoastră nu era. Și totuși a reușit să-l oprească.

Am întrebat-o despre Aglaia.

— A cumpărat după-amiaza de la un bărbat care nu mai avea nevoie de ea. Voia să salveze ceva.

— Ce?

— Nu ne-a spus. După aceea n-a mai venit.

În piață, ceasul arăta ora șaisprezece și douăzeci și trei de minute.

Am așteptat să se miște minutarul. Nu s-a mișcat. Atunci am observat că pe cadran nu existau cifrele cinci, șase și șapte. În locul lor erau trei găuri prin care se vedea cerul.

 

***

După o săptămână, după-amiaza a început să se extindă. Mai întâi a înghițit o zi de joi.

M-am trezit dimineața, am băut cafeaua, apoi am ieșit să cumpăr pâine. La colțul străzii, un bărbat vindea ziare din 17 august 1983.

— Dar astăzi este joi, i-am spus.

— A fost.

— Cum adică a fost?

— S-a retrocedat.

În aceeași zi, la televizor, prezentatorul buletinului meteorologic a anunțat temperaturi de treizeci și două de grade pentru următoarele patru ore. Când a vrut să prezinte prognoza pentru ziua următoare, harta României a dispărut, iar în locul ei a apărut o fotografie cu trei femei așteptând să se bage unt la alimentară.

Apoi a dispărut o lună. Septembrie nu a mai venit. Frunzele prunilor din grădină au rămas verzi. Școlile nu s-au deschis. Copiii au continuat vacanța, dar au început să uite în ce clasă erau.

Într-o dimineață am găsit în cutia poștală o notificare:

 

Stimate proprietar,

Vă informăm că bunul temporal dobândit prin succesiune prezintă extinderi neautorizate asupra unor intervale învecinate. Aveți obligația de a readuce după-amiaza în limitele cadastrale inițiale. În caz contrar, veți suporta consecințele continuității.

 

Am sunat la notariat.

— Nu pot să țin o după-amiază închisă între patru ore!

— De ce nu?

— Pentru că se extinde de una singură!

— Ați încercat să-i puneți gard?

— Proprietatea asta este o fărâmă de timp, domnule notar!

— Tocmai. Cu spațiul ne descurcăm mai ușor.

 

***

M-am întors pe strada Viilor.

Tramvaiul galben înaintase câțiva centimetri. Băiatul nu mai avea mingea. O femeie îmbătrânea într-o singură clipă cât în douăzeci de ani, ca apoi să redevină tânără.

În piață, ceasul arăta șase fără un sfert.

M-am așezat pe o bancă lângă un bătrân care hrănea porumbeii cu nasturi.

— Ce se întâmplă la ora șapte? l-am întrebat.

— Nu știm.

— Cum să nu știți?

— N-am ajuns niciodată până acolo.

— Dar sunteți morți!

— Asta nu înseamnă că nu avem viitor.

Bătrânul mi-a arătat un nasture.

— Vedeți? Acesta a fost de la haina mea de înmormântare. Mi-au pus-o pe dos. De aceea mă întorc mereu aici.

— Și dacă timpul începe să curgă?

— Atunci va trebui să murim până la capăt.

A aruncat nasturele unui porumbel. Pasărea l-a înghițit și a început să bată ora șase.

 

***

Notarul m-a convocat de urgență, biroul lui se mutase între timp în sala de așteptare a unei gări. Pe perete atârna un calendar din august 1983. Sub el, un funcționar ștergea cu buretele zilele care nu mai existau.

— Situația este gravă, mi-a spus notarul. După-amiaza dumneavoastră a ocupat deja douăzeci și șapte de ani.

— Cum a reușit?

— Prin posesie continuă.

— Dar eu nu i-am cerut!

— Proprietatea implică și obligații.

Mi-a întins două formulare.

Primul era o cerere de menținerea moștenirii, ia al doilea  era o declarație de renunțare la intervalul temporal din proprietatea mea.

— Trebuie să alegeți.

— Și dacă păstrez după-amiaza?

— Prezentul va înceta să mai existe.

— Iar dacă renunț?

— Timpul își va relua cursul.

— Și oamenii de acolo?

Notarul și-a potrivit ochelarii.

— Vor ajunge la ora nouăsprezece.

— Adică?

— Vor muri.

— Sunt deja morți.

— Numai provizoriu.

Am privit cele două formulare.

— Cât timp am la dispoziție?

— Până la ora șapte.

— Dar cât este ceasul?

Notarul a întors spre mine ceasul de pe birou.

Arăta ora șase și cincizeci și nouă de minute.

 

***

M-am întors în după-amiază.

Băiatul cu mingea mă aștepta lângă tramvai.

— Ați venit să ne dați drumul?

— Nu știu.

— Mama spune că trebuie.

— Și tu ce spui?

— Eu n-am apucat să cresc. Aș vrea să văd cum este.

În alimentară, femeile nu mai așteptau unt. Stăteau în fața vitrinei și priveau afară.

— Dacă renunțați la noi, a spus femeia cu inima în poșetă, să nu credeți că ne faceți un rău.

— Dar veți dispărea.

— Am dispărut de mult.

Am mers în piață. Ceasul arăta ora șase și cincizeci și nouă. Am scos formularul de renunțare și l-am semnat. Nimic nu s-a întâmplat. Am așteptat.

Apoi am observat că nu completasem rubrica cu motivul renunțării, așa că am scris: Pentru că nu-mi aparține.

Dintr-odată, minutarul s-a mișcat. Tramvaiul a pornit. Băiatul a alergat după minge. Femeile au ieșit din alimentară fără unt. Porumbelul de deasupra acoperișului și-a încheiat zborul. Lumina a început să coboare.

La ora șapte, toate ferestrele s-au aprins pentru o clipă. Apoi strada Viilor a dispărut.

 

***

M-am trezit în biroul notarului. Pe biroul lui se afla formularul semnat.

— Ați procedat corect, mi-a spus.

— Și după-amiaza?

— A fost radiată.

— Oamenii?

— Nu mai figurează în evidențe.

M-am ridicat să plec.

— Mai este o problemă, a spus notarul.

M-am întors.

— Mătușa dumneavoastră nu a  folosit după-amiaza, dar a plătit anticipat impozitul pentru următorii o sută de ani.

— Și?

— Aveți de recuperat o diferență.

— Nu vreau nimic.

— Nu se poate. Statul nu poate păstra bani pentru un timp care nu mai există.

A deschis un sertar și a scos un plic. În el era o fotografie, în care un băiat ținea o minge roșie sub braț. În spatele lui se vedea un tramvai galben. Pe trotuar, trei femei așteptau în fața unei alimentare. În colțul fotografiei era scrisă data: 17 august 1983.

— Și ce trebuie să fac cu ea?

Notarul a închis dosarul.

— S-o păstrați. Este restul.

Am ieșit în stradă. Era seară. Am privit fotografia încă o dată, băiatul nu mai era acolo.

În locul lui, pe trotuar, se afla o minge roșie, iar în spatele meu, undeva foarte aproape, am auzit un tramvai.

 


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *