Minunea nu poate rămâne fără cel care o poartă

---

Imaginea reprezentativă a fost generată cu AI

 

În dimineața aceea, în grădina cu pruni din fața casei mele, am găsit un inorog care murea. Zăcea sub prunul cel bătrân, cu picioarele din față îndoite sub trup și cu capul sprijinit de rădăcinile copacului. Avea o rană adâncă în piept, din care curgea un sânge aproape transparent, iar cornul, lung și răsucit, îi era rupt la jumătate.

Ceea ce m-a surprins însă nu a fost prezența lui, ci culoarea. Nu era alb, cum văzusem inorogii în cărțile copilăriei, nici albastru, nici verde, nici de vreo altă culoare pe care aș fi putut-o numi. Avea o culoare pe care o recunoșteam fără să-mi amintesc unde o mai văzusem. Dacă îl priveam dinspre casă, părea de culoarea lucrurilor pierdute. Dinspre fântână, avea culoarea unei zile care încă nu venise. Iar când am închis ochii, l-am văzut atât de limpede încât am înțeles că adevărata lui culoare nu putea fi văzută decât cu ochii închiși.

M-am apropiat și l-am întrebat.

— Cine ți-a făcut asta?

Inorogul a deschis ochii.

— Nu știu.

— Cum să nu știi?

— Nu m-am uitat înapoi.

Am adus o găleată cu apă și câteva cârpe curate. I-am spălat rana, iar când am încercat să-i ating cornul, a tresărit.

— Nu acolo.

— Te doare?

— Nu. Mi-e rușine.

Am rămas cu mâna întinsă.

— De ce?

— Un inorog fără corn este numai un cal care a mințit.

Mi s-a părut o observație destul de nedreaptă față de cai, dar n-am spus nimic, am continuat să-i curăț rana, apoi i-am adus o pătură și i-am făcut culcuș sub prun.

— O să mor? m-a întrebat.

— Nu știu.

— Bine.

— Ce-i bine?

— Că nu știi. Cei care știu tot, mă sperie.

În seara aceea a început să plouă, o ploaie ciudată de jos în sus, picăturile se desprindeau de pe frunzele prunilor și dispăreau în nori, iar în momentul în care picăturile de ploaie se desprindeau de pe frunze, fiecare frunză scotea un sunet diferit de celelalte și grădina s-a umplut de o muzică dumnezeiască. Am privit și ascultat uimit multă vreme ploaia, apoi am intrat în casă, convins că o asemenea ploaie nu poate face decât bine unui animal rănit.

Dimineața, inorogul dormea, rana i se închisese aproape complet, iar din cornul rupt crescuse un mugure mic, argintiu. În schimb, prunul sub care dormise era plin de pere. Am cules una, avea gust de prună.

— Nu le mânca pe toate, mi-a spus inorogul fără să deschidă ochii.

— De ce?

— O să ai nevoie de ele când oamenii vor începe să fie fericiți.

N-am înțeles ce voia să spună, abia peste trei zile m-am dumirit.

 

 

***

Primul sătean care s-a vindecat așa din senin, a fost vecinul meu, nea Sandu, care suferea de reumatism de aproape treizeci de ani, s-a trezit fără nicio durere și, neștiind ce să facă, s-a dus la dispensar.

— Domnule doctor, cred că m-am îmbolnăvit.

— Ce vă doare?

— Nimic.

Doctorul l-a consultat îndelung.

— Sunteți perfect sănătos.

— Tocmai asta mă îngrijorează, n-am mai pățit așa ceva.

A doua zi, bătrâna Paraschiva, oarbă de doisprezece ani, a început să vadă, prima persoană pe care a zărit-o a fost ginerele ei.

— Mai bine rămâneam oarbă, a spus, dar vederea nu i-a mai dispărut.

În aceeași săptămână, un bărbat care își pierduse un picior într-un accident s-a trezit că acum le are  pe amândouă, săracul, nu era sigur care dintre picioare îi crescuse la loc, de atâta amar de vreme de la accident nu mai ținea minte pe care îl pierduse. A mers la primărie să ceară o adeverință, cum că azi noapte i-a crescut piciorul la loc, ca să nu fie învinuit că a luat indemnizația de handicap fraudulos, dar funcționara i-a spus că nu are formular pentru asemenea situații.

— Atunci ce fac?

— Veniți când vă lipsește din nou, că pentru asta am formular.

În scurt timp, în sat nu mai era niciun bolnav. doctorul și-a închis cabinetul și s-a apucat de zugrăvit casele sătenilor, farmacista și-a deschis un video-chat , iar preotul, care nu mai avea înmormântări, a început să țină slujbe de mulțumire în fiecare joi. Numai groparul era nemulțumit.

— Nu-i drept, îmi spunea, toată lumea se bucură, numai eu am rămas fără serviciu.

— Apucă-te de altceva.

— De ce?

— Pentru că nu mai moare nimeni.

— Și asta vi se pare normal?

N-am știut ce să-i răspund, între timp, inorogul se vindecase complet. Cornul îi crescuse la loc, dar nu mai era drept, acum se răsucea într-o spirală atât de complicată încât, privindu-l, aveai impresia că începe din mai multe locuri deodată. În fiecare dimineață ieșea dintre pruni, se apropia de fântână și bea apă, apoi se întorcea la culcușul lui și privea spre șosea.

— La ce te uiți? l-am întrebat într-o zi.

— Aștept.

— Pe cine?

— Pe cel care m-a rănit.

— Vrei să te răzbuni?

— Nu. Vreau să-l întreb de ce.

 

 

***

După vindecările în lanț, peste satul meu s-a pogorât belșugul, grâul a crescut atât de repede încât oamenii îl secerau dimineața și seara îl găseau din nou copt, vacile dădeau lapte chiar și când nu erau mulse, iar găinile făceau câte două ouă pe zi, dintre care unul avea întotdeauna două gălbenușuri.

Într-o dimineață, în grădina lui nea Sandu a crescut un cireș care avea în loc de frunze bancnote de o sută de lei. La aflarea veștii, primarul a trimis o comisie să stabilească dacă pomul a crescut legal în grădina lui nea Sandu și să stabilească cu cât trebuie impozitat. Comisia a constatat că bancnotele erau autentice, dar cireșul nu figura în registrul agricol.

— Trebuie tăiat, a hotărât primarul.

— De ce? a întrebat nea Sandu.

— Pentru că produce venituri nedeclarate.

Numai că, a doua zi, în curtea primarului au crescut trei asemenea cireși, imediat comisia și-a revizuit hotărârea. După o lună, satul devenise atât de bogat încât oamenii nu mai știau ce să facă cu banii, unii își construiau case peste casele pe care le aveau deja, alții cumpărau tractoare chiar dacă nu avea pământ, un bărbat și-a cumpărat șapte sicrie din lemn de nuc, fiindcă erau la reducere.

— Pentru cine? l-am întrebat.

— Nu știu. Dar nu poți să ratezi o asemenea ocazie.

În sat nu se mai fura, fiindcă fiecare avea mai mult decât îi trebuia. Nu se mai mințea, fiindcă adevărul nu mai putea produce niciun prejudiciu. Nici măcar soții nu se mai certau. În sfârșit, oamenii din satul meu erau fericiți.

La început, fericirea aceasta mi s-a părut minunată, apoi am observat că nimeni nu mai râdea.

— De ce nu mai râdeți? l-am întrebat pe nea Sandu.

— De ce să râdem?

— Pentru că sunteți fericiți.

— Păi, tocmai, nu mai avem niciun motiv.

 

 

***

Într-o duminică, sătenii au venit la mine acasă, erau în jur două sute, unii aduseseră flori, alții cozonaci, iar preotul purta o icoană pe care cineva pictase, destul de stângaci, un cal cu corn.

— Am venit să-ți mulțumim, mi-a spus nea Sandu.

— Pentru ce?

— Pentru tot.

— Dar eu n-am făcut nimic.

— Tocmai de aceea, niciunul dintre cei care ne-au condus până acum nu poate spune asta.

M-au îmbrățișat, mi-au sărutat mâinile și mi-au cerut să candidez la primărie. Am refuzat.

— Nu vreau să fiu primar.

— Atunci o să te alegem fără să candidezi.

— Nu se poate.

— Acum se poate orice.

Și, într-adevăr, peste două zile, Consiliul local a adoptat o hotărâre prin care candidatura devenea facultativă, iar alegerea obligatorie. Primarul nu a primit vestea cu bucurie, era un om scund, cu o mustață îngrijită, care înainte de 90 a fost activist de partid responsabil cu problemele agricole pe comună și avea obiceiul să-și înceapă toate discursurile cu expresia „în actualul context”, indiferent dacă vorbea despre buget, canalizare sau concursul de murături.

M-a chemat la primărie.

— În actualul context, mi-a spus, trebuie să discutăm.

— Despre ce?

— Despre animalul dumneavoastră.

— Nu este al meu.

— Atunci al cui este?

— Nu știu.

— Foarte grav.

A deschis un dosar.

— Nu are certificat de origine, nu este înregistrat la medicul veterinar și, din câte am înțeles, nu plătește niciun impozit.

— Este un inorog.

— Tocmai asta este problema, în nomenclatorul veterinar al comunei, nu există inorogi.

— Și ce propuneți?

— Să-l trecem la cabaline.

— Dar are corn.

— Atunci la bovine.

— Dar nu e vacă.

Primarul a oftat.

— Dumneavoastră nu vreți să colaborați cu autoritățile.

M-am ridicat să plec.

— Mai este ceva, a spus.

M-am întors.

— De când a apărut animalul, oamenii nu mai au nevoie de primărie.

— Și nu este bine?

— Cum să fie bine? Dacă oamenii nu mai au nevoie de mine, de ce m-ar mai alege?

— Poate tocmai pentru că nu mai au nevoie.

M-a privit îndelung.

— Dumneavoastră sunteți un om periculos, sunteți putinist, m-am interesat eu, aveți acasă cărțile lui Dostoievski. Știu sigur, sunteți troțkist!

 

 

***

În seara aceea, primarul l-a chemat pe șeful de post.

— În actualul context, trebuie să restabilim ordinea.

Șeful de post, un bărbat masiv, și-a scos chipiul.

— Care ordine?

— Ordinea firească.

— Care este aia?

— Oamenii trebuie să se mai și îmbolnăvească, să moară, să aibă necazuri.

— De ce?

— Pentru că altfel nu mai au nevoie de noi.

Șeful de post a dat din cap.

— Și ce trebuie să fac?

— Împușcă inorogul.

— Pe ce motiv?

Primarul s-a gândit câteva clipe.

— Tulburarea liniștii publice.

— Dar animalul nu face zgomot.

— Atunci tulburarea liniștii administrative.

Șeful de post a rămas pe gânduri.

— Există infracțiunea asta?

— Acum există.

 

 

***

A doua zi, când am ieșit în grădină, inorogul stătea sub prunul bătrân.

— Astăzi o să se întâmple ceva, mi-a spus.

— Ce anume?

— Nu știu, dar prunii au început să tacă.

M-am uitat la copaci.

Era adevărat, deși bătea vântul, niciuna dintre frunze nu se mișca.

— Ți-e frică?

— Nu de moarte.

— Dar de ce?

— De oamenii care cred că au dreptate.

Puțin după prânz, în grădină au intrat primarul și șeful de post. Primarul purta costumul de sărbătoare cu eșarfa tricoloră din dotare, iar șeful de post ținea în mână o pușcă de vânătoare.

— În actualul context, a început primarul…

— Lasă contextul, i-am spus. Ce vrei?

— Am venit să rezolvăm o problemă de interes public.

Șeful de post a ridicat pușca.

— Nu trage! am strigat.

Inorogul nu s-a mișcat.

— De ce nu fugi? l-am întrebat.

— Pentru că nu eu trebuie să fug.

Primarul a făcut un semn, șeful de post a ezitat.

— Domnule primar, dacă îl omorâm și oamenii încep iar să moară?

— Atunci vor avea din nou nevoie de un primar.

Pușca a trosnit. Nu-mi amintesc să fi hotărât să mă arunc în fața inorogului, știu numai că, pentru o clipă, am văzut grădina dintr-un loc în care nu mai fusesem niciodată, apoi am căzut. Mă durea pieptul și aveam senzația că pământul se îndepărtează încet de mine.

Inorogul s-a apropiat.

— De ce ai făcut asta?

— Nu știu.

— Eu nu pot să înviez morții.

— Știu.

— Atunci de ce?

Am încercat să zâmbesc.

— Pentru că tu poți face lucruri pe care eu nu le pot face.

— Și tu ai făcut unul pe care eu nu-l pot face.

M-a privit îndelung, pentru prima dată, culoarea lui a început să se schimbe. Nu mai era culoarea lucrurilor pierdute, nici a zilelor care nu veniseră. Era o culoare pe care o cunoșteam foarte bine, dar pe care o uitam chiar în clipa în care o vedeam. Din cornul lui a izbucnit o lumină atât de puternică încât toate umbrele din grădină au dispărut.

— O să-i pedepsesc, a spus.

— Pe cine?

— Pe toți.

— Nu.

— Au vrut să mă omoare.

— Nu toți.

— Dar toți au primit ceea ce le-am dăruit.

Am simțit că nu mai am mult timp.

— Atunci lasă-le ce le-ai dat.

— Nu pot, minunea nu poate rămâne fără cel care o poartă.

— Atunci pleacă.

— Și ei?

— Lasă-i să fie oameni.

Inorogul și-a plecat fruntea.

— Știi ce-mi ceri?

— Da.

— Să-i las să moară.

— Să-i lași să trăiască.

A fost ultimul lucru pe care l-am spus.

 

 

***

În clipa în care am murit, toate ceasurile din sat s-au oprit. Inorogul a rămas lângă trupul meu până dimineața, apoi s-a ridicat, a mers până la fântână și a băut apă. Prunii și-au plecat ramurile, unul câte unul.

— Nu pot să-l iau cu mine, le-a spus.

Cel mai bătrân dintre ei a foșnit ușor.

— Știm.

— Nici să-l aduc înapoi.

— Știm.

— Atunci ce pot să fac?

Prunul a tăcut multă vreme.

— Să nu-l uiți.

Inorogul a plecat pe drumul dinspre câmp, nimeni nu l-a oprit.

În ziua aceea, nea Sandu a simțit din nou durerile de reumatism. Bătrâna Paraschiva a început să vadă tot mai prost, iar cireșii care făceau bancnote au înflorit pentru ultima dată și au rodit cireșe obișnuite. Grâul nu a mai crescut de două ori pe zi.  Doctorul și-a redeschis cabinetul, farmacista s-a întors la medicamente, iar groparul a început să-și ascută lopata.

După câteva luni, satul era din nou așa cum fusese. Oamenii se îmbolnăveau, se certau, se împăcau, făceau copii, îmbătrâneau și mureau.

Primarul a câștigat alegerile cu șaptezeci și trei la sută din voturi. În campanie promisese că nu va mai permite niciodată apariția vreunui animal neînregistrat pe teritoriul comunei.

Șeful de post a primit o diplomă pentru apărarea ordinii publice.

Pe locul unde fusesem îngropat, sătenii au pus o cruce de lemn, dar după un an, din mormânt a crescut un prun, nu făcea nici flori, nici fructe, dar în fiecare primăvară, la rădăcina lui apărea câte un sâmbure de culoarea aceea imposibilă a inorogului, pe care nimeni nu reușea să o descrie. Sătenii au încercat să-l planteze, dar sâmburele dispărea de îndată ce era acoperit cu pământ.

Într-o dimineață, mama a venit în grădină, s-a așezat pe scăunelul ei cu trei picioare și a început să curețe cartofi.

— Nu mai încercați să-l plantați, le-a spus celor care se strânseseră în jur.

— De ce?

— Pentru că nu e sâmbure.

— Dar ce este?

Mama a ridicat privirea spre drumul pe care plecase inorogul.

— E o întoarcere.

— A cui?

— A celui care încă n-a plecat.

Oamenii au râs, convinși că bătrâna nu mai era întreagă la minte, numai prunul bătrân a înțeles și în noaptea aceea, pentru prima dată de la moartea mea, a înflorit și, dinspre câmp, s-a auzit tropotul unui cal. Nu venea, se îndepărta, dar urmele copitelor apăreau tot mai aproape de casă.

 

.