Gândurile Liubliei sub duș și oglinda acoperită cu aburi

Imaginea reprezentative a fost generată cu AI

În dimineața în care au plecat prunii, Liușka era sub duș și se gândea că fericirea este pentru cei slabi, în vreme ce oamenii puternici au curajul să sufere. Era o idee pe care o citise undeva și care îi plăcea mai ales atunci când nu avea niciun motiv să fie nefericită.

Eu stăteam în bucătărie și încercam să deschid o valiză. Când am reușit, am descoperit înăuntrul ei o altă valiză mai mică. În aceea se afla o a treia și tot așa. Ajunsesem la a șaptea și deja începusem să mă îngrijorez.

— Ce faci? m-a întrebat Liușka din baie, ridicând vocea peste zgomotul apei.

— Desfac valizele.

— De ce?

— Vreau să văd ce este în ultima.

— N-o să ajungi niciodată la ultima.

— De unde știi?

— Pentru că eu le-am închis una în alta.

Am rămas cu cheia în mână.

— Și ce ai pus în ele?

— Lucrurile pe care n-am avut curajul să ți le spun.

M-am uitat la cele șapte valize deschise. Erau goale.

— Până acum n-ai avut prea multe de spus.

— Tocmai de aceea sunt atât de multe.

Am vrut să-i răspund, dar în clipa aceea cineva a bătut puternic în fereastră. Era un prun. Plutea la câțiva centimetri de geam, cu rădăcinile scoase din pământ și cu frunzele bătând aerul ca niște aripi.

Am deschis fereastra.

— Ce s-a întâmplat?

Prunul a scuturat din frunze.

— Plecăm.

— Cine?

— Noi, toți prunii din grădină.

Am privit spre grădină. Toți pruni se desprinseseră din pământ și pluteau deasupra gardului. Cel bătrân se ridicase ceva mai greu, fiindcă avea rădăcinile lungi și una dintre ele se agățase de fântână.

— Dar unde plecați?

— Nu știm încă.

— Atunci de ce plecați?

— Pentru că aici nu mai avem nimic de făcut.

Am încercat să le explic că era luna martie, că urmau să înflorească și că în septembrie trebuia să facem țuică.

Prunul de la fereastră a părut jignit.

— Așadar, doar pentru asta ne-ai ținut aici?

Și-a întors coroana supărat și a plecat.

Liușka a ieșit din baie, și-a uscat părul și s-a îmbrăcat.

— Au plecat prunii, i-am spus.

— Știu.

— Cum poți să știi? Ai fost sub duș.

— I-am auzit.

— Ce-ai auzit?

— Cum își scoteau rădăcinile.

— Și nu mi-ai spus nimic?

— Credeam că știi.

Am ieșit împreună în grădină.

În locul prunilor rămăseseră unsprezece gropi, fiecare cu o formă diferită. Una era rotundă, alta semăna cu o ureche, iar cea a prunului bătrân avea forma unui om culcat pe spate, cu mâinile pe piept.

Din spatele unui tufiș se auzea un plâns. Era șeful de post. Stătea ghemuit, cu șapca în mână, și plângea atât de tare, încât câinele vecinului, care de obicei lătra la oricine, se așezase lângă el și îl privea îngrijorat.

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat.

Șeful de post și-a șters nasul cu mâneca.

— Au plecat.

— Știu. Tocmai am văzut.

— Și eu ce trec în registru?

— Ce registru?

— Registrul pomilor fructiferi.

— Treceți că au plecat.

A început să plângă și mai tare.

— Nu există rubrică pentru motivul ăsta.

— Atunci treceți că au dispărut.

— Pentru dispariție trebuie proces-verbal de constatare.

— Faceți unul.

— Cu cine?

— Cu mine.

— Nu se poate. Sunteți parte interesată.

— Atunci cu Liușka.

— Nici cu ea. Este soția dumneavoastră.

— Atunci cu câinele.

Șeful de post a privit câinele.

— Nu are buletin.

Câinele a început să latre.

— Vedeți? a spus șeful de post. Nici el nu este de acord.

Liușka s-a apropiat de groapa prunului bătrân.

— Ce adâncă este, a spus.

— A avut rădăcini mari.

— Nu la asta mă refeream.

Am vrut s-o întreb la ce se referea, dar șeful de post ne-a cerut să nu mai umblăm prin grădină până la încheierea cercetărilor.

— Și cât vor dura?

— Depinde.

— De ce?

— De întoarcerea pomilor.

— Dar dacă nu se întorc?

Șeful de post a început din nou să plângă.

După-amiază, la poartă a apărut o pancartă:

ACCESUL INTERZIS PÂNĂ LA REVENIREA VEGETAȚIEI.

Am întrebat-o pe Liușka dacă știe cine o pusese.

— Probabil cei de la primărie.

— Dar n-a venit nimeni.

— Poate au pus-o înainte să plece prunii.

Am privit pancarta. Era prinsă de gard cu două cuie noi.

— Și de unde ar fi știut că pleacă?

— Nu știu. Poate prunii au anunțat.

N-am mai întrebat nimic. Seara, vântul a început să bată prin grădina goală. Fără pruni, grădina părea mult mai mică.

Liușka stătea la masă și împăturea niște haine.

— Ce faci? am întrebat-o.

— Le pun în ordine.

— De ce?

— Pentru că sunt împrăștiate.

Pe masă se afla una dintre valizele desfăcute dimineață.

— Pleci undeva?

— Nu știu.

— Cum adică nu știi?

— Nu știu dacă plec.

— Dar te-ai gândit?

— Da.

Am așteptat să continue. N-a continuat.

— Și de ce nu mi-ai spus?

— Pentru că încă nu m-am hotărât.

A luat o bluză și a împăturit-o cu grijă.

— Prunii s-au hotărât repede, am spus.

— De unde știi?

— Au plecat.

— Asta nu înseamnă că s-au hotărât.

Mi-am amintit că prunul de la fereastră nu știa unde se duce.

***

În noaptea aceea n-am putut să dorm. Vântul bătea prin grădină și se auzea un zgomot ciudat, ca și cum cineva ar fi răsfoit o carte foarte mare. Am ieșit afară.

Din groapa prunului bătrân venea o lumină slabă. M-am aplecat și am găsit o cutie de tablă ruginită. Înăuntru se afla un bilet împăturit. L-am desfăcut, pe el era scris: „Visez că mă întorc acasă și nu mă recunoaște nimeni”.

În a doua groapă am găsit o cutie asemănătoare. „Visez că sunt iubit de o femeie pe care încă n-am întâlnit-o”, scria pe biletul.

Pe biletul din a treia cutie , scria: „Visez că am plecat, dar nimeni nu observă”.

Și tot așa, până dimineață am deschis unsprezece cutii. În fiecare se afla câte un vis pe care îl uitasem. Unele erau din copilărie, altele păreau să aparțină unor ani care nu veniseră încă.

În ultima cutie am găsit un bilet scris de Liușka, pe care scria: „Visez că într-o zi o să plec și n-o să mă întrebe nimeni de ce am plecat”.

M-am întors în casă. Liușka pregătea cafeaua. I-am pus biletul pe masă.

— De când ai îngropat asta?

L-a citit.

— Nu l-am îngropat eu.

— Dar este scrisul tău.

— Știu.

— Atunci cine l-a îngropat?

— Poate unul dintre pruni.

— De ce ar face asta?

— Nu știu.

A turnat cafeaua în căni.

— Vrei să pleci? am întrebat-o.

— Nu știu.

— Dar te-ai gândit.

— Da.

— Și de ce nu mi-ai spus?

— Pentru că nu voiam să te sperii.

— Acum m-ai speriat.

A zâmbit.

— Vezi? Am avut dreptate.

Am băut cafeaua în tăcere. După un timp, Liușka a luat biletul și l-a pus într-un sertar.

— De ce îl păstrezi? am întrebat.

— Pentru că este al meu.

— Dar ai spus că nu l-ai scris.

— N-am spus asta. Am spus că nu l-am îngropat.

***

Trei zile mai târziu, prunii au fost văzuți deasupra orașului vecin.

Ziarul local a publicat o fotografie în care se distingeau unsprezece coroane plutind peste blocuri.

Titlul articolului era scris cu aldine: FENOMEN METEOROLOGIC NEOBIȘNUIT. AUTORITĂȚILE RECOMANDĂ CALM.

Șeful de post a venit imediat.

— Sunt ai dumneavoastră?

Am privit fotografia.

— Par să fie.

— Nu este suficient.

— Cum adică?

— Trebuie să-i identificați.

— După ce?

— După semne particulare.

I-am explicat că prunul bătrân avea la subsuoară o scorbură mică, unul dintre cei tineri avea două crengi crescute în aceeași direcție, iar altul fusese lovit de fulger.

Șeful de post nota totul.

— Și dacă se întorc?

— Îi primesc.

— Fără nicio condiție?

— Fără.

A închis carnetul.

— Să știți că asta complică lucrurile.

— De ce?

— Pentru că plecarea voluntară și întoarcerea voluntară sunt două situații juridice diferite.

L-am întrebat dacă există vreo prevedere pentru prunii care se răzgândesc. A răsfoit carnetul, apoi a început să plângă.

***

În seara aceea, Liușka a scos din dulap o valiză. Era cea mai mare dintre cele pe care le desfăcusem în dimineața plecării prunilor. Celelalte, mai mici, erau așezate una lângă alta, sub pat.

A pus valiza pe pat și a început să așeze în ea câteva haine.

— Pleci? am întrebat.

— Nu știu.

— Atunci de ce îți faci bagajul?

— Ca să fiu pregătită.

— Pentru ce?

— Pentru cazul în care mă hotărăsc.

M-am așezat lângă valiză.

— Și dacă te rog să rămâi?

A împăturit o bluză.

— Atunci o să mă gândesc.

— Dar dacă nu te rog?

— O să mă gândesc și atunci.

Am privit valiza.

— Nu mai sunt celelalte înăuntru?

— Nu. Le-ai scos tu.

— Și de ce ai ales-o tocmai pe asta?

— Pentru că este cea mai mare.

— Dar spuneai că în valize sunt lucrurile pe care n-ai avut curajul să mi le spui.

— Da.

— Și acum vrei să pui haine peste ele?

Liușka s-a uitat la interiorul gol.

— Nu știu dacă încap.

— Hainele?

— Nu. Celelalte lucruri.

A scos hainele și le-a pus la loc în dulap.

Apoi a închis valiza.

— Cred că deocamdată rămân.

Nu știam dacă să mă bucur.

***

Prunii s-au întors într-o duminică, puțin înainte de răsărit. Au coborât unul câte unul în gropile lor. Numai prunul bătrân s-a așezat în groapa celui mai tânăr.

Am ieșit în grădină.

— Ai greșit locul, i-am spus.

— Știu.

— Atunci de ce nu te muți?

— Aici mi-e mai bine.

Am privit spre groapa rămasă goală.

— Și cel tânăr unde se așază?

— Nu știu.

Prunul tânăr plutea încă deasupra grădinii. A făcut de două ori ocolul ei, apoi a coborât în groapa celui bătrân. Rădăcinile nu i se potriveau. Unele rămăseseră afară, răsucite pe pământ.

— N-o să poți crește așa, i-am spus.

— O să încerc.

Am vrut să-i ajut, dar nu știam cu care să încep. Din casă se auzea apa dușului.

***

Când am intrat în baie, Liușka tocmai ștergea cu palma oglinda acoperită cu aburi.

M-am așezat pe marginea căzii.

— S-au întors, i-am spus.

— Știu.

— De unde?

— Nu se mai aude vântul.

Am rămas câteva clipe tăcuți.

— Te-ai hotărât? am întrebat-o.

— În privința cărui lucru?

— Dacă pleci.

A închis apa.

— Nu.

— Nu te-ai hotărât sau nu pleci?

— Nu m-am hotărât.

A întins mâna și a șters aburii de pe oglindă.

De data aceasta apăream amândoi.

Liușka s-a uitat la mine.

— Ce te uiți așa?

— Voiam să văd dacă mai sunt aici.

— Și?

— Sunt.

A zâmbit.

— Atunci adu-mi, te rog, un prosop.