Când grădina a născut un gutui care vorbea în limba prună

Imaginea reprezentativă a fost generată cu AI

De nicăieri, lângă prunul bătrân, a apărut un gutui auriu cu frunze roz.

— De unde ai apărut? l-am întrebat.

Gutuiul a foșnit ceva ce semăna cu un răspuns, dar n-am înțeles nimic.

Prunul bătrân, care crescuse lângă fântână, a început să râdă.

— Ce-a spus? l-am întrebat.

— Că te cunoaște.

— De unde?

— Nu mi-a spus.

— Dar de ce vorbește cu tine?

— Pentru că vorbește în limba prună.

M-am uitat la gutui.

— Și tu de ce nu vorbești în limba gutuie?

Prunul bătrân a tăcut o vreme.

— N-am avut de la cine s-o învăț.

La ora patru, gutuiul a scuipat primul măr de argint.

A căzut în iarbă, a sărit de două ori și s-a transformat într-un pește cu aripi de sticlă. Peștele a făcut un cerc deasupra grădinii, apoi a dispărut.

La ora cinci s-a întâmplat același lucru.

La șase, mărul nu s-a mai transformat în pește. A rămas în iarbă, strălucind atât de puternic, încât prunii și-au întors frunzele spre el.

Am vrut să-l ridic.

— Nu pune mâna, mi-a spus prunul bătrân.

— De ce?

— Nu este pentru tine.

— Dar pentru cine?

— Pentru cei care vin.

***

Au venit în noaptea următoare. Mai întâi am auzit clopotele, dar nu erau  cele de la biserică. Sunetul venea dinspre grădină și părea că se rostogolește pe pământ, lovindu-se de pietre, de gard și de trunchiurile prunilor.

Am ieșit în prag. Pe mărul de argint se așezase un fluture. Era mare și avea aripile cenușii, cu nervuri subțiri, metalice. Când desfăcea aripile, fluturele părea făcut din ceață și oțel.

Nu m-a observat, privea spre gutui. După câteva clipe, dintre frunzele roz a coborât un al doilea fluture. Acesta era aproape transparent. Prin aripile lui se vedeau stelele, dar stelele păreau mai aproape decât erau pe cer. De fiecare dată când se mișca, din trupul lui se desprindea un sunet de clopot.

Cei doi s-au privit îndelung.

— Te cunosc? a întrebat fluturele cenușiu.

— Nu știu, a răspuns cel transparent.

— Mi se pare că te-am mai întâlnit.

— Și mie.

— Unde?

— Poate înainte să ne naștem.

Fluturele cenușiu și-a strâns aripile.

— Eu nu-mi amintesc nimic de atunci.

— Nici eu. Dar îmi amintesc că te știu și că te-am așteptat.

Am vrut să mă apropii, însă prunul bătrân m-a oprit.

— Lasă-i.

— Cine sunt?

— Nu știu.

— Atunci de ce trebuie să-i las?

— Pentru că nu știu nici ei.

***

În zilele următoare, fluturii au rămas în grădină. Ziua dormeau sub frunzele gutuiului. Noaptea zburau printre pruni, urmărindu-se fără să se atingă.

Uneori, fluturele cenușiu se transforma în somn într-un stol de păsări mici, cu ciocurile de lumină. Păsările se așezau pe gard și așteptau să se trezească.

Fluturele transparent dormea foarte puțin. Când închidea ochii, sunetele de clopot se desprindeau de pe aripile lui și se rostogoleau prin iarbă. Unele se transformau în pui de elefanți foarte mici și transparenți, care se plimbau în șir indian pe marginea fântânii.

Într-o dimineață am găsit unul în cana mea de cafea. Era atât de mic, încât încăpea într-o linguriță. L-am scos cu grijă și l-am așezat pe masă.

— Ce cauți aici? l-am întrebat.

Elefantul și-a ridicat trompa. Din ea s-a auzit un clopot. Apoi a dispărut.

Liușka, care tocmai intrase în bucătărie, m-a întrebat de ce stăteam cu lingurița în mână.

— Am găsit un elefant în cafea.

— Era viu?

— Da.

— Atunci de ce l-ai scos?

N-am știut ce să-i răspund.

***

Fluturele cenușiu stătea pe marginea fântânii, iar cel transparent plana deasupra apei.

— De ce nu te apropii? a întrebat fluturele transparent.

— Mi-e teamă.

— De mine?

— Nu. De ceea ce se va întâmpla după.

— Dar știi ce se va întâmpla?

— Nu.

— Atunci de ce ți-e teamă?

Fluturele cenușiu a tăcut, iar cel transparent a coborât puțin.

— Eu cred că ne-am mai întâlnit, a spus.

— Și eu.

— Poate am fost oameni.

— Poate.

— Poate am fost copaci.

— Poate.

— Sau poate n-am fost niciodată nimic.

Fluturele cenușiu și-a desfăcut aripile.

— Atunci de ce mi se pare că te-am pierdut?

N-a primit niciun răspuns, în schimb, din gutui a căzut un măr de argint, care s-a rostogolit până la fântână și s-a oprit între cei doi.

***

În noaptea aceea n-am dormit. Dinspre grădină venea un miros puternic de pământ umed și de flori pe care nu le cunoșteam. Din când în când se auzeau clopotele, dar atât de încet, încât nu puteam spune dacă sunau afară sau în mintea mea.

Puțin înainte de răsărit am ieșit în grădină. Fluturii nu mai erau.

Iar mărul de argint s-a transformat într-un pui de prun. Avea ochii căprui și miopi, iar pe crenguțe avea unsprezece prune mici cât un bob de fasole și fiecare bătea încet, ca o inimă.

M-am apropiat.

— Tu cine ești?

Prunul și-a mișcat frunzele.

— Nu știu încă.

— Dar de unde ai venit?

— Din ei.

— Din fluturi?

— Da.

Am privit prunele.

— Și de ce bat așa?

— Pentru că sunt vii.

— Dar și ceilalți pruni sunt vii.

— Știu.

— Și atunci de ce nu le bat și lor prunele?

Prunul transparent a părut să se gândească.

— Poate nu le-ai ascultat niciodată.

Am întins mâna spre una dintre prune. În clipa aceea, frunzele prunului s-au întors spre mine. Erau oglinzi.

În prima m-am văzut copil, alergând desculț prin grădină. În a doua eram bătrân, cu părul alb și cu un baston în mână. În a treia nu eram om. Eram un inorog alb, care stătea nemișcat lângă fântână. Am întors capul. Lângă fântână nu era nimeni. M-am uitat din nou în frunză și în același moment inorogul a întors și el capul.

***

În seara următoare, Liușka a venit cu mine în grădină.

Puiul de prun crescuse aproape cât ceilalți, dar rădăcinile îi rămăseseră la suprafață, subțiri și luminoase.

— De ce nu le bagă în pământ? a întrebat Liușka.

— Nu știu.

S-a apropiat de o frunză.

— Sunt oglinzi.

— Da.

— Și ce arată?

— Depinde cine se uită.

Liușka și-a apropiat fața și am văzut cum imaginea din frunză se schimbă. Mai întâi a apărut o femeie tânără, cu părul ud, care stătea într-o încăpere luminată de soare. Apoi un fluture transparent. Apoi nimic.

Liușka a făcut un pas înapoi.

— Ce-ai văzut? am întrebat-o.

— Nu știu.

— Cum adică?

— Am văzut ceva ce-mi amintesc, dar nu cred că mi s-a întâmplat.

A rămas o vreme nemișcată.

— Și tu ce-ai văzut?

I-am povestit despre bărbatul și femeia necunoscută din grădină.

— Se țineau de mână? m-a întrebat.

— Da.

— Și femeia purta o rochie albă?

Am simțit că mi se usucă gura.

— De unde știi?

Liușka nu mi-a răspuns.

S-a apropiat de puiul de prun și a atins una dintre prunele care băteau ca niște inimi. În aceeași clipă, toate clopotele din grădină au început să sune.

***

Nu știu cât am rămas acolo. La un moment dat, gutuiul a scuipat un măr de argint. Mărul a căzut între noi și s-a transformat într-un pește cu aripi de sticlă. Peștele s-a ridicat încet, a făcut un cerc pe deasupra capetelor noastre și a dispărut printre crengile puiului de prun.

Liușka mi-a luat mâna.

— Vino, mi-a spus.

— Unde?

— Nu știu.

Am urmat-o. Am trecut printre pruni, deși grădina părea acum mult mai mare decât o știam. Fântâna rămăsese undeva în urmă, iar casa nu se mai vedea.

În fața noastră se întindea o poiană, de care nu-mi aminteam să fi existat vreodată acolo.

Iarba era înaltă și umedă. Din loc în loc, ciuperci mici, fluorescente, cântau în șoaptă.

Liușka s-a oprit.

— Ai mai fost aici? m-a întrebat.

— Nu.

— Ești sigur?

Am privit în jur.

Mi se părea că știu fiecare fir de iarbă.

— Nu mai sunt sigur.

Dinspre marginea poienii a venit un sunet de clopot. Apoi altul. În depărtare, printre copaci, am văzut doi fluturi. Unul era făcut din ceață și oțel. Celălalt din rouă și ecouri. Zburau foarte aproape unul de celălalt.

Liușka mi-a strâns mâna.

— Nu te uita la ei, mi-a șoptit.

— De ce?

— Pentru că atunci o să-și amintească.

— Ce?

Nu mi-a răspuns.

Fluturii s-au apropiat și pentru o clipă am avut impresia că nu mai sunt doi, ci unul singur, cu aripile desfăcute peste întreaga poiană.

Liușka și-a lipit fruntea de umărul meu. Am vrut să-i spun ceva, dar nu-mi aminteam în ce limbă trebuie să vorbesc. În spatele nostru s-a auzit foșnetul puiului de prun.

M-am întors și nu mai era niciun pui de prun. Doar o oglindă mare, sprijinită de un copac, în care se vedea grădina noastră. Casa era acolo. Fântâna. Cei unsprezece pruni. Și, lângă fântână, un bărbat și o femeie care se țineau de mână.

Femeia purta o rochie albă. Bărbatul își ridicase capul și privea spre noi.

Am făcut un pas către oglindă.

Liușka m-a oprit.

— Nu, mi-a spus încet.

— De ce?

— Pentru că ei încă nu s-au întâlnit.

Am rămas nemișcat.

În oglindă, femeia și-a ridicat mâna și a atins obrazul bărbatului, în același timp am simțit pe obraz degetele Liușkăi. Când m-am întors spre ea, poiana era goală. Nu mai erau fluturi, nici ciuperci, nici clopote. Doar Liușka mai era, lipită de mine, și cu mâna încă ridicată.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat.

M-a privit mirată.

— Nimic.

— Dar unde suntem?

A zâmbit.

— În grădină.

Și, într-adevăr, eram în grădina noastră.

Gutuiul auriu dispăruse, iar în locul lui creștea un prun tânăr, cu frunze ca niște oglinzi.

M-am apropiat de una dintre ele. Înăuntru, doi fluturi străini tocmai se întâlneau.

— Te cunosc? a întrebat unul dintre ei.

— Nu știu, răspundea celălalt.

Am vrut să-i arăt Liușkăi, dar ea deja mă luase de mână. Și, pentru prima dată, n-am mai simțit nevoia să aflu dacă întâmplarea aceea avusese loc înainte sau abia urma să se întâmple.