Zidirea lui Liușka

Imaginea reprezentativă a fost generată cu AI

Am început s-o construiesc pe Liușka într-o duminică, înainte de a mă naște și imediat

am auzit o voce spunând:

— Să nu te grăbești. O femeie făcută în grabă îți va reproșa toată viața pentru defectele care vor apărea în timp.

La început am făcut rost de o umbră. O țineam ascunsă în mine și, ori de câte ori aveam ocazia, îi povesteam ce femeie frumoasă va fi și că am s-o iubesc până și în moarte. Umbra mă asculta fără să se miște. Uneori, când eram foarte obosit, ridica o parte din ea și mă acoperea  să-mi fie bine.

Abia după mulți ani am înțeles că o umbră nu poate iubi, fiindcă nu are de cine să se despartă și am început să-i construiesc trupul.

***

Rupeam din mine câte o fărâmă, o așezam pe masă și așteptam să capete forma pe care o gândisem. Uneori se întâmpla imediat. Alteori, fărâma rămânea zile întregi nemișcată, asemenea unei pietre care refuză să devină altceva. Sângele era cel mai greu de convins.

De fiecare dată când îl desprindeam de mine, începea să se zbată, să se întoarcă spre rana din care ieșise. Îl luam în palme, îl mângâiam pe tâmplele lui nevăzute și îi cântam încet: „Dormi, puiul meu, dormi… După o vreme se liniștea. Într-o noapte m-a întrebat:

— De ce mă dai?

— Pentru că o iubesc.

— Pe cine?

— Pe cea pe care o construiesc.

— Dar ea te iubește?

— Încă nu există.

Sângele a tăcut. Apoi s-a întors în rana în care aștepta să se redefinească. În dimineața aceea n-am putut lucra.

***

Mai întâi i-am făcut mâinile. Nu știam ce formă să le dau. Îmi doream să fie frumoase, dar nu știam dacă frumusețea unei mâini stă în degete, în liniile palmei sau în felul în care se așază pe obrazul celui iubit. Am încercat să modelez o mână din roua dimineții. Era  atât de delicată, încât nu putea ține nimic. Am făcut alta din rădăcinile unui prun și mâna strângea atât de tare obiectele, încât le zdrobea. În cele din urmă am renunțat.

Mi-am desprins brațele și le-am așezat lângă umbra ei.

— O să le folosim împreună, i-am spus.

Umbra a întins o mână și mi-a atins încheietura. A fost prima dată când am simțit-o.

În noaptea următoare, pe masă au apărut două mâini de femeie. Nu semănau cu ale mele.

Erau calde, mâini de femeie.

***

Pentru ochi am urcat pe acoperișul casei. În acea noapte cerul era foarte jos, norii se sprijineau de hornul casei, iar stelele coborâseră atât de mult încât aproape atingeau frunzele prunilor. Am întins mâinile și am furat doi pumni de cer. În primul se afla o stea care încă nu se născuse. În al doilea, una care murise de foarte multă vreme.

Le-am amestecat cu puțină apă din fântână și am făcut doi ochi. Când i-am așezat pe chipul Liușkăi, ea i-a deschis și m-a privit lung.

— Cine ești? m-a întrebat.

M-am speriat atât de tare, încât am scăpat vasul cu apă.

— Cel care te face.

— Și de ce mă faci?

— Ca să te iubesc.

A clipit.

— Dar eu?

— Ce-i cu tine?

— Eu pe cine am să iubesc?

N-am știut ce să-i răspund. Ochii s-au închis și trei zile n-am mai putut să-i deschid.

***

Pentru glas am căutat o pasăre măiestră. Am umblat prin păduri, am întrebat ciobanii, am ascultat noaptea păsările care cântau la fereastra mea.

Într-un târziu am găsit-o într-un salcâm uscat. Era o pasăre mică, albă, cu o singură pană neagră.

— Am nevoie de glasul tău, i-am spus.

— Pentru cine?

— Pentru o femeie.

— Ce vrei să spună?

— Nu știu.

— Atunci de ce ai nevoie de mine?

— Vreau să poată vorbi.

Pasărea a coborât pe umărul meu.

— Dacă îi dau glasul meu, va putea spune și lucruri pe care nu vrei să le auzi.

— Știu.

— Va putea să te mintă.

— Știu.

— Va putea să-ți spună că nu te mai iubește.

Am rămas multă vreme cu ochii în pământ.

— Știu, am răspuns în cele din urmă.

Pasărea și-a desfăcut aripile.

— Atunci deschide gura.

Mi-a lăsat pe limbă o notă muzicală atât de mică, încât abia am simțit-o.

Când m-am întors acasă, am sărutat-o pe Liușka. Nota a trecut din gura mea în gura ei.

Liușka a deschis ochii.

— Mi-e frig, a spus.

Am acoperit-o cu haina mea. A fost primul lucru pe care mi l-a cerut.

***

Mai rămăsese sufletul. Am prins un fluture într-o dimineață de septembrie. Avea aripile albastre, iar pe fiecare dintre ele se vedea câte un drum. Unul ducea spre o casă pe care nu o cunoșteam, celălalt se pierdea undeva în zare.

L-am ținut cu grijă în palme.

— Te rog, i-am spus, trebuie să fii sufletul unei femei.

— De ce eu?

— Pentru că ești gingaș și foarte frumos.

— Sunt frumos pentru că pot zbura.

— Știu.

— Și vrei să mă închizi în trupul unei femei?

— Nu.

— Atunci cum o să fiu sufletul ei?

Nu m-am gândit niciodată la asta. Fluturele și-a apropiat aripile.

— Dacă mă lași liber, s-ar putea să plec.

— Știu.

— Și ea va pleca odată cu mine.

Am strâns palmele atât de tare, încât pentru o clipă am crezut că l-am zdrobit.

Când le-am deschis, fluturele era viu, dar pe una dintre aripi apăruse o pată roșie.

— Acum știi, mi-a spus.

— Ce?

— Cât de ușor poți răni ceea ce vrei să păstrezi.

L-am lăsat să zboare.

A făcut de trei ori înconjurul camerei, apoi s-a așezat pe pieptul Liușkăi. Aripile i s-au desfăcut încet și au intrat în trupul ei, fără să lase vreo urmă. Am auzit o bătaie de inimă. Apoi încă una. Liușka respira, era vie!

***

Au trecut câteva luni până când a putut să se ridice. Învăța repede.

În prima zi a mers până la fereastră. În a doua a ieșit în grădină. În a treia a început să râdă.

Nu știam de ce râde. Uneori râdea de lucruri pe care eu le găseam triste. Alteori plângea când îi arătam ceva frumos. Într-o seară am găsit-o lângă fântână.

Privea apa.

— Ce faci? am întrebat-o.

— Mă uit la mine.

— Și ce vezi?

— Nu știu.

M-am apropiat. În apă se vedea chipul ei.

Dar când am privit mai atent, am observat că femeia din fântână era mult mai bătrână. Avea părul alb și câteva riduri în jurul ochilor. Liușka a atins apa și chipul s-a destrămat.

— De ce era bătrână? m-a întrebat.

— Poate era o altă femeie.

— Nu. Eram eu.

— Atunci poate ai văzut cum vei arăta peste mulți ani.

A zâmbit.

— Și tu unde erai?

M-am uitat în fântână. Lângă femeia cu părul alb nu se afla nimeni.

***

Din ziua aceea am început să mă tem. Mă trezeam noaptea și ascultam dacă respiră.

Când ieșea în grădină, o urmăream de la fereastră. Când pleca până la poartă, aveam senzația că drumul se lungește în urma ei și că, într-o zi, nu se va mai putea întoarce.

Drumul acela era vechi, de pământ. Pe el mă născusem într-o căruță, într-o duminică dimineața, la opt și jumătate. Uneori mă gândeam că drumul mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu.

Într-o noapte am auzit drumul chemând-o. Nu era o voce omenească. Pământul foșnea sub ferestre, iar pietrele se loveau unele de altele, de parcă cineva ar fi mers desculț prin întuneric.

Liușka dormea.

M-am ridicat și am ieșit în curte. Drumul se oprise în fața porții. Nu mai ducea nicăieri.

Dincolo de el era o întindere de apă neagră, nemișcată, peste care pluteau câteva stele.

— Ce vrei? l-am întrebat.

— Ce mi-ai luat, a răspuns drumul.

— Nu ți-am luat nimic.

— Ba da.

— Ce?

— Femeia.

Am simțit cum mi se răcește sângele.

— Eu am făcut-o.

— Tu ai început-o, a spus drumul.

— Eu i-am dat ochii.

— Din cer.

— Eu i-am dat glasul.

— De la pasăre.

— Eu i-am dat sufletul.

— De la fluture.

Am tăcut.

— Și sângele, am spus într-un târziu. I-am dat sângele meu.

Drumul a rămas nemișcat, apoi a întrebat:

— Și ce ai păstrat pentru tine?

Nu i-am răspuns.

***

Dimineața, Liușka nu mai era în pat.

Am găsit ușa deschisă. În grădină, prunii stăteau nemișcați, cu frunzele întoarse spre drum. Am alergat până la poartă. Liușka mergea desculță pe pământul umed.

Purta rochia albă în care o văzusem prima dată ridicându-se de pe masa mea de lucru.

— Liușka!

S-a oprit.

— Unde pleci?

— Nu știu.

— Atunci întoarce-te.

M-a privit cu ochii făcuți din cei doi pumni de cer.

— De ce?

— Pentru că te iubesc.

— Știu.

— Pentru că te-am construit.

A coborât privirea.

— Știu și asta.

— Atunci de ce pleci?

A rămas multă vreme nemișcată.

— Vreau să aflu cine sunt când nu ești lângă mine.

Mi s-a părut că aud în pieptul ei aripile fluturelui. Am vrut să alerg după ea. Dar drumul se întindea între noi, tot mai lung, de parcă fiecare pas pe care îl făceam mă îndepărta cu încă alți o sută. M-am oprit.

— Te vei întoarce?

Liușka m-a privit.

— Nu știu.

Apoi a pornit mai departe. Am urmărit-o cu privirea până când n-am mai văzut-o.

***

Au trecut ani. Poate zece, poate o sută.

În fiecare dimineață mă trezeam și începeam s-o construiesc din nou. Îi făceam mâinile, ochii, glasul. Dar de fiecare dată când ajungeam la suflet, fluturele refuza să se așeze pe pieptul ei.

— Nu este ea, îmi spunea.

— De ce?

— Pentru că o faci așa cum îți amintești.

— Și cum ar trebui s-o fac?

— Nu știu.

Într-o zi am încetat să mai lucrez. Am deschis fereastra și am lăsat vântul să împrăștie toate fărâmele pe care le adunasem. Masa a rămas goală. Pe ea se mai vedea doar o pată veche de sânge.

Am încercat în zadar s-o șterg. Reapărea imediat în același loc.

***

Într-o seară de septembrie, pe când prunii își scuturau ultimele prune, am auzit pași la poartă. Era o femeie.

Avea părul puțin cărunt și câteva riduri în jurul ochilor.

Ținea în mână o sacoșă și părea foarte obosită.

— Bună seara, a spus.

Am recunoscut glasul păsării măiestre.

— Liușka?

A zâmbit.

— Ai îmbătrânit.

— Și tu.

— Știu.

Am rămas față în față.

— Te-ai întors, am spus.

— Da.

— De ce?

A privit spre grădină.

— Am fost peste tot.

— Și?

— Nicăieri n-am găsit grădina.

Am început să râd. A râs și ea. Apoi și-a lăsat sacoșa să cadă.

— Pot să intru?

M-am dat la o parte.

Liușka a trecut pragul și s-a oprit în mijlocul camerei. A privit masa goală.

— Nu mai lucrezi?

— Nu.

— De ce?

— Te-am terminat.

S-a întors spre mine.

— Nu, mi-a spus încet. Nu m-ai terminat.

M-am uitat la ea fără să înțeleg. Mi-a luat mâna și mi-a așezat-o pe pieptul ei. Inima îi bătea repede.

— Nici eu nu m-am terminat, a adăugat.

Apoi m-a sărutat. În clipa aceea, din pieptul ei a ieșit un fluture albastru. Avea pe una dintre aripi o pată roșie. A zburat până la fereastră, s-a oprit o clipă pe pervaz, apoi s-a întors și s-a așezat pe umărul meu.

Liușka l-a privit.

— Îl cunoști?

— Da.

— Și eu.

Fluturele și-a desfăcut aripile. Pe una se vedea drumul vechi, de pământ, pe care mă născusem. Pe cealaltă, un drum pe care nu mersese nimeni. Liușka mi-a luat mâna.

— Hai, mi-a spus.

— Unde?

— Să vedem unde duce.

Am ieșit împreună. În urma noastră, casa a rămas luminată, iar prunii au început să înflorească, deși era septembrie.

La poartă, drumul se despărțea în două. Unul ducea spre locul în care mă născusem. Celălalt începea chiar de sub picioarele Liușkăi.

Am privit-o.

— Pe care mergem?

Ea și-a lipit obrazul de al meu.

— Pe al nostru.

Și am pornit. După câțiva pași, am auzit în urma noastră roțile unei căruțe. M-am întors.

Pe drumul vechi venea mama, tânără, cu mine încă nenăscut în pântece. Caii mergeau încet. Când a ajuns în dreptul nostru, mama a oprit căruța. M-a privit fără să mă recunoască.

— Nu știți, m-a întrebat, cât mai este până se naște copilul?

Am vrut să-i răspund, dar Liușka mi-a strâns mâna.

— Nu-i spune, mi-a șoptit.

— De ce?

S-a uitat la mama, apoi la mine.

— Pentru că încă nu m-ai început.

Căruța s-a îndepărtat. Am rămas amândoi în mijlocul drumului, ascultând cum roțile se pierd în întuneric. De undeva, dinspre grădină, s-a auzit cântecul unei păsări. Liușka și-a rezemat capul de umărul meu. Iar eu am simțit, pentru prima dată, că inima pe care i-o dădusem bătea și în pieptul meu.