Despre vecinul cu o mână legată la spate

Imaginea reprezentativă a fost generată cu AI

Vecinul meu a venit într-o joi, pe la prânz, avea o mână legată la spate. Nu era prima dată când venea, dar până acum avusese mâinile libere ca toți oamenii. L-am întrebat ce pățise.

— Nimic, mi-a răspuns. M-am legat singur.

— De ce?

— Ca să nu mai fac rău.

M-am uitat la mâna lui. Mâna îi era legată cu sfoară, iar nodul era aproape cât un pumn, care din când în când se strângea câțiva milimetri, ca apoi să se desfăcă la loc, ca și cum ar fi respirat.

— Și cu cealaltă mână?

— Cu cealaltă fac bine.

A ridicat mâna și mi-a arătat-o. Avea numai patru degete.

— Unde-i al cincilea?

— L-am dat unui copil care nu avea cu ce să arate spre cer.

Mi s-a părut un gest frumos, deși nu înțelegeam de ce un copil ar avea nevoie de un deget străin ca să arate spre cer și l-am poftit în grădină.

S-a așezat sub prunul bătrân și a început să râdă. Râdea cu poftă, zgomotos, cu gura larg deschisă. În același timp, din ochiul stâng îi curgeau lacrimi mari, care cădeau pe cămașă și lăsau pete rotunde.

— Ce-i așa de amuzant? l-am întrebat.

— Nimic.

— Și atunci de ce râzi?

— Pentru că plâng.

— Dar de ce plângi?

— Pentru că râd.

Am așteptat să termine. N-a terminat.

După o vreme, lacrimile au început să se adune în jurul scaunului. Am adus o găleată, dar vecinul m-a rugat să n-o pun sub ochiul lui.

— Lasă-le să curgă. Sunt ale mele.

— O să-mi îneci prunii.

— Atunci să învețe să înoate.

Am privit spre pruni. Niciunul nu părea dispus.

⁂

În după-amiaza aceea s-a întâmplat un lucru neobișnuit. Din pieptul meu a început să se audă un ciocănit. La început am crezut că este inima, dar bătăile veneau din partea dreaptă și erau neregulate. Trei lovituri scurte, una lungă, apoi o pauză. Vecinul s-a oprit din râs.

— Iar a început?

— Cine?

— Pasărea.

Nu-i vorbisem niciodată despre pasărea care trăia în mine și pasărea era mare, neagră și rea. O simțeam uneori mișcându-se printre coaste, mai ales noaptea, când încercam să dorm. De câțiva ani îmi mânca ficatul. Nu tot, numai câte puțin, cât să aibă motiv să rămână în mine.

— De unde știi de ea?

Vecinul a ridicat din umeri.

— A fost și la mine.

— Și cum ai scăpat?

Mi-a arătat mâna înnodată.

— Am prins-o.

— Și după aceea?

— Am vrut s-o sugrum.

— Dar?

— M-a rugat să n-o fac.

— Și ai ascultat-o?

— Nu. Am strâns-o mai tare.

A tăcut.

— Atunci mi-a spus că nu ea mă mănâncă pe mine, ci eu o țin în viață.

— Și ai crezut-o?

— Nu știu. De atunci am mâna așa.

Ciocănitul din pieptul meu s-a oprit și pentru prima dată după mulți ani, am simțit că pasărea ascultă ce se vorbește în jurul meu.

⁂

Seara, Liușka a venit în grădină și ne-a găsit stând față în față. Vecinul râdea și plângea. Eu îmi țineam mâna dreaptă apăsată peste coaste.

— Ce faceți aici? ne-a întrebat.

— Discutăm despre păsări.

— Și de ce plânge?

— Pentru că râde.

Liușka s-a uitat la vecin.

— Nu poți face asta pe rând?

— Am încercat, doamnă. Dar când termin de râs, uit de ce trebuie să plâng. Și când termin de plâns, nu-mi mai amintesc ce era de râs.

— Atunci fă-le în continuare împreună.

A plecat spre casă.

După câțiva pași, m-am ridicat și am strigat-o:

— Liușka!

S-a întors.

— Ce este?

— Mângâie-mă pe suflet.

A rămas o clipă nemișcată. Apoi și-a întins mâna spre mine, dar înainte să mă atingă, brațul i s-a retras brusc în umăr. Am auzit un zgomot scurt, ca atunci când se rupe o creangă uscată. Din umărul ei s-a desfăcut o aripă mare și albă, în timp ce Liușka privea fără să pară surprinsă.

— Iar începi, mi-a spus.

— Eu?

— Da. De fiecare dată când nu știi ce să faci cu sufletul, vrei să-l mângâie cineva. A încercat să-și așeze aripa la loc, dar nu a reușit.

— Vezi ce-ai făcut?

— Îmi pare rău.

— Știu.

A desfăcut și celălalt braț și s-a transformat  și el într-o aripă la fel de mare.

— Unde pleci? am întrebat-o.

— Să-mi întind puțin aripile.

Și a zburat.

Nu foarte sus. A trecut peste gard, a făcut un cerc deasupra casei și s-a îndepărtat spre câmp. Vecinul a urmărit-o cu privirea.

— Frumoasă femeie, mi-a spus. Este cea mai frumoasă și harnică femeie ce a stat cu mata.

— Da.

— Păcat că zboară.

— De ce?

— O să-i fie greu să poarte mâneci la iarnă și să nu plece în țările calde.