Conversație cu mobilierul

Imaginea reprezentativă a fost generată cu AI

M-am mutat în apartamentul de la etajul patru, cu două valize, o cutie cu cărți și un cactus pe care îl primisem de la fosta mea soție și fără să știu că voi avea parte de o incredibilă conversație cu mobilierul din apartament. Proprietarul îmi spusese că apartamentul era mobilat și că nu aveam voie să schimb nimic fără aprobarea lui.

—  Nici perdelele?
—  Perdelele da. Dar nu mobilierul.
—  De ce?
—  A fost dăruit cerului.
—  De cine?
—  De fostul proprietar.
—  Și cerul ce-a făcut cu el?
—  L-a refuzat.
—  Atunci de ce nu-l aruncați?
—  Pentru că nu ni l-a dat înapoi.

Am semnat contractul.

În prima seară, pe când încercam să desfac o conservă de fasole, am auzit o voce din sufragerie.

—  A sosit zeul subpământean.

Am ieșit pe hol. Nu era nimeni.

—  A sosit, a repetat vocea. Dar a venit singur.

M-am apropiat de canapea.

—  Dumneata vorbești?
—  Nu vorbesc cu dumneata, a răspuns canapeaua. Vorbesc despre dumneata.
—  Cu cine?
—  Cu celelalte.

Din bucătărie a intervenit masa:

—  Nu este un zeu subpământean. Este un erou aflat la începutul inițierii.
—  Are pantofii murdari, a spus canapeaua.
—  Și Hercule avea.
—  Hercule nu locuia la bloc.

Am rămas în mijlocul holului, cu desfăcătorul de conserve în mână.

A trosnit dulapul.

—  Eu sunt intrarea în lumea de dincolo, a anunțat.
—  Ești un dulap, i-am spus.
—  Pentru dumneata.
—  Pentru toată lumea.
—  Lumea de dincolo nu este toată lumea.

Am deschis ușa dulapului. Înăuntru erau trei umerașe, o umbrelă ruptă și un pantof bărbătesc.

—  Al cui e pantoful?
—  În lumea de dincolo se intră numai desculț, a spus dulapul.

Am închis ușa.

⁂

A doua zi am sunat proprietarul.

—  Mobila vorbește.
—  Știu.
—  Și nu v-ați gândit să-mi spuneți?
—  Scrie în contract.

Am căutat contractul. La pagina trei, cu litere foarte mici, era o clauză: „Locatarul ia act că mobilierul a fost dăruit cerului și nu poate fi înstrăinat, mutat sau înlocuit.”

—  Aici nu scrie că vorbește.
—  Scrie că luați act.
—  Vreau să scoateți mobila din apartament.
—  Nu se poate.
—  De ce?
—  A fost deja dăruită.
—  De fostul proprietar?
—  Da. Între timp a dispărut.
—  Unde?
—  Știe dulapul.

A închis.

În sufragerie, canapeaua îi explica fotoliului că eram o variantă provincială a lui Hades, lipsită de autoritate asupra morților.

—  Nu am nicio legătură cu Hades! am strigat.
—  Negarea este specifică divinităților detronate, a spus fotoliul.
—  Nu sunt divinitate!
—  Atunci de ce te superi când nu ești recunoscut?

N-am găsit un răspuns.

⁂

În zilele următoare, mobilierul a început să-mi urmărească fiecare gest. Dimineața, când beam cafeaua, masa mă compara cu Ghilgameș.

—  Pleacă în căutarea nemuririi, spunea.
—  Eu plec la serviciu.

Seara, canapeaua constata că îmi pierdusem încă o parte din puterea chtonică.

—  De ce?
—  Ai urcat scările.
—  Locuiesc la patru!
—  Un zeu al adâncurilor ar fi coborât.

Într-o joi am adus acasă o femeie. O chema Liușka și era poetă. Ne cunoscuserăm la o premiere literară, unde primise premiul de debut. Am invitat-o la o cafea.

Când a intrat, canapeaua a anunțat:

—  A sosit Persefona.

Liușka s-a oprit.

—  Cine a spus asta?
—  Canapeaua, i-am explicat.
—  De ce?
—  Mă consideră Hades.
—  Și tu ce consideri?
—  Că este o canapea.

Liușka s-a așezat. Canapeaua a scos un geamăt.

—  Reîntoarcerea în lumea subpământeană s-a produs înainte de termen.
—  Eu am venit doar la cafea, a spus Liușka.
—  Așa încep toate coborârile.

Liușka s-a ridicat.

—  Cred că ar fi mai bine să plec.
—  De ce?
—  Nu vreau să fiu Persefona. Mama mea a murit de curând și vine des în vizită.

Și-a luat geanta și a plecat. De atunci nu am mai văzut-o.

⁂

Am încercat să vând mobilierul. Am publicat un anunț: „Mobilă veche, stare bună, preț negociabil. Unele piese vorbesc.”

Primul cumpărător voia numai masa. Când a venit s-o vadă, masa i-a spus că era un uzurpator care nu trecuse prin proba focului. Omul a plecat fără să mai negocieze.

Al doilea voia canapeaua pentru un cabinet stomatologic.

—  Nu primesc bolnavi, a spus canapeaua. Primesc suflete.

Omul a întrebat dacă se putea face rabat la preț.

—  Nu se poate negocia cu lumea subpământeană.

A plecat și el.

Până la urmă am chemat un preot. A venit cu o sticlă de agheasmă și un mănunchi de busuioc.

—  Care este problema? m-a întrebat.
—  Mobilierul vorbește numai despre mine.

Preotul a stropit canapeaua.

—  Nu am fost botezată în această tradiție, a spus ea.

A stropit masa.

—  Purificarea este anterioară inițierii, a comentat masa.

Când s-a apropiat de dulap, acesta s-a deschis singur. Preotul a privit înăuntru.

—  Ce este acolo?
—  Lumea de dincolo, i-am spus.

Preotul a făcut un pas înapoi.

—  Și cine a autorizat-o?
—  Nu știu.
—  Atunci nu mă pot pronunța.

A pus capacul la sticla cu agheasmă și a plecat, lăsându-mi o chitanță pentru deplasare.

⁂

Într-o noapte, la douăsprezece, m-au trezit vocile mobilierului, vorbeau simultan

Canapeaua mă considera un zeu chtonic. Masa susținea că eram un erou inițiatic. Fotoliul mă declara un rege sacrificat. Biblioteca afirma că fusesem cândva un copac sacru, tăiat din motive administrative.

Dulapul nu participa la discuție.

—  Tu ce crezi? l-am întrebat.
—  Eu nu cred. Eu duc.
—  Unde?
—  Dincolo.
—  Pe cine?
—  Pe acela care mă întreabă.

Am hotărât să plec din apartament.

Mi-am făcut valizele, am pus cărțile în cutie și am luat cactusul. Când am ajuns la ușă, clanța dispăruse.

—  Unde este clanța? am întrebat.
—  A fost retrasă, a spus dulapul.
—  De cine?
—  De cei care hotărăsc ieșirile.
—  Și cine sunt aceia?
—  Cei care nu mai intră.

Am încercat să deschid cu o șurubelniță. Ușa nu s-a mișcat. Am sunat la pompieri.

—  Ce arde? m-a întrebat dispecerul.
—  Nimic. Nu pot ieși din apartament.
—  Ați încercat ușa?
—  Da.
—  Și?
—  Nu are clanță.
—  Atunci nu este incendiu.

A închis.

⁂

Mai târziu, canapeaua m-a chemat.

—  Vino și așază-te.
—  Nu vreau.
—  Toți zeii obosiți se așază.
—  Nu sunt zeu.
—  Atunci așază-te ca om.

M-am așezat. Era pentru prima dată când canapeaua nu comenta nimic.

După câteva minute am simțit că picioarele mi se îngreunează. Am vrut să mă ridic, dar genunchii nu se mai îndoiau.

—  Ce se întâmplă?
—  A început dăruirea, a spus masa.

Am privit în jos. Picioarele mele deveniseră două bucăți de lemn lustruit. Pantofii dispăruseră. Brațele mi se întindeau în lateral, iar degetele se lipeau unele de altele.

Am încercat să strig, dar gura mi se închisese. Spatele mi s-a îndreptat. Pielea a devenit tapițerie cenușie. În locul pieptului a apărut o pernă tare.

Înainte să-mi pierd vederea, am zărit dulapul deschizându-se. Dinăuntru a ieșit a ieșit fostul proprietar. S-a aplecat și a luat pantoful.

⁂

Nu știu cât timp a trecut. Nu mă mai puteam mișca, dar auzeam totul. Eram un fotoliu, cu tapițerie cenușie, așezat lângă fereastră.

Canapeaua îmi vorbea uneori.

—  Acum înțelegi?

Încercam să-i răspund. În mine scârțâia ceva.

—  Încă nu poți vorbi, mi-a spus canapeaua.

Apoi le explica celorlalte că eram un zeu chtonic care renunțase la adâncuri. Masa o contrazicea:

—  Este un erou care a ajuns la capătul inițierii.

Dulapul tăcea.

Într-o dimineață s-a deschis ușa. Însoțit de proprietar, a intrat un bărbat cu două valize, o cutie cu cărți și un ghiveci cu o mușcată.

—  Apartamentul este mobilat, i-a spus. Nu aveți voie să schimbați nimic.
—  Nici fotoliul de lângă fereastră?
—  Mai ales pe acela.
—  De ce?
—  A fost deja dăruit.

Au semnat contractul și proprietarul a plecat.

Noul chiriaș a rămas în mijlocul camerei, privind mobilierul. Apoi și-a pus valizele jos și s-a apropiat de mine.

—  Ce fotoliu urât, a spus.

Am vrut să-i răspund, dar n-am putut.

Din bucătărie, masa a anunțat:

—  A sosit eroul.

Canapeaua a protestat:

—  Nu este erou. Este un zeu al lumii subpământene.

Noul chiriaș s-a întors speriat.

—  Cine vorbește?