Și prunii plâng uneori

Imaginea reprezentativă a fost generată cu AI

Într-o dimineață de duminică, prunul bătrân din grădină mi-a cerut să-i aduc un scaun.

— La ce-ți trebuie? l-am întrebat.

— Aștept un musafir.

— Și unde vrei să-l așez?

— Sub mine.

I-am adus un scaun de bucătărie, cu spătarul puțin crăpat. Prunul l-a privit cu nemulțumire.

— N-ai unul mai bun?

— Pentru cine?

— Pentru un mort.

— Atunci e destul de bun.

— Tu nu înțelegi nimic din ospitalitate.

Am lăsat scaunul lângă trunchi și m-am dus să-mi beau cafeaua. Când m-am întors, pe scaun stătea un bărbat cu ochelari, îmbrăcat într-un costum cenușiu. Avea o servietă pe genunchi și privea nedumerit spre pruni.

— Bună dimineața, i-am spus.

— Nu știu dacă este dimineață.

— Este.

— În care univers?

M-am uitat la ceas.

— În cel în care este aproape nouă.

Bărbatul a deschis servieta și a scos o foaie acoperită cu formule.

— Mă numesc Hugh Everett al III-lea.

— Îmi pare bine.

— Am murit în 1982.

— Îmi pare rău.

— Nu trebuie. Tocmai asta încerc să lămuresc.

Prunul bătrân și-a scuturat crengile.

— Nu începe iar cu ecuațiile. Omul abia și-a băut cafeaua.

⁂

Everett mi-a explicat că, în clipa morții, lumea se despărțise în mai multe lumi, dintre care una continua să-l conțină viu.

— Și cum ai ajuns aici? l-am întrebat.

— Nu știu.

— Atunci ce știi?

— Că n-ar trebui să fiu mort.

— Dar ești?

— În anumite condiții.

— Și în celelalte?

— În celelalte sunt viu.

— Atunci du-te în celelalte.

Everett m-a privit jignit.

— Nu este atât de simplu.

Prunul a intervenit:

— Ba este. Numai că nu vrea să plece.

— De ce?

— Pentru că i-am spus că aici nu trebuie să moară.

— Și chiar nu trebuie?

— Nu duminica.

M-am uitat la prun.

— De când ai regula asta?

— De astăzi.

— Și în celelalte zile?

— Nu mă interesează.

Everett și-a scos ochelarii și i-a șters cu batista.

— Dumneavoastră înțelegeți că avem de-a face cu o problemă fundamentală a existenței?

— Nu, i-am răspuns. Eu am de cules prunele.

⁂

La prânz, Liușka a ieșit în grădină cu un castron de supă.

— Cine-i domnul?

— Un fizician american.

— Și ce caută aici?

— Încearcă să afle dacă a murit.

Liușka a pus castronul pe masă.

— Și pentru asta trebuie să stea în grădina noastră?

— Nu știu.

— Întreabă-l dacă mănâncă.

Everett a acceptat supa. A gustat, apoi a început să scrie ceva pe foaia cu formule.

— Ce faci? l-am întrebat.

— Încerc să stabilesc dacă senzația de foame este compatibilă cu moartea.

— Și?

— Deocamdată, rezultatele sunt neconcludente.

Liușka i-a mai pus un polonic.

— Atunci să mai cerceteze.

Prunul bătrân a început să râdă. Nu mai râsese niciodată în prezența mea. Râsul lui semăna cu zgomotul făcut de o căruță încărcată cu lemne, coborând pe un drum pietruit.

— Ce-i așa de amuzant? l-am întrebat.

— Voi, oamenii. Dacă găsiți un mort care mănâncă supă, în loc să-l întrebați dacă mai vrea, începeți să vă îndoiți de existența lui.

⁂

După-amiază, Everett a vrut să plece.

Prunul i-a spus să atingă trunchiul cu palma și să se gândească la locul unde dorește să ajungă.

— Pot să mă întorc în Maryland?

— Poți.

— În 1982?

— Dacă ții neapărat.

Everett și-a lipit palma de scoarță și a dispărut. În locul lui a rămas un pantof.

— A uitat ceva, am spus.

— Nu l-a uitat, a răspuns prunul. Acolo avea numai unul.

După câteva minute, Everett a reapărut. Era mai tânăr cu vreo douăzeci de ani și purta un halat alb. Avea însă același pantof în piciorul drept, iar stângul era desculț.

— Nu este bine, a spus.

— Ce s-a întâmplat?

— Am ajuns într-o lume în care nu m-am născut.

— Și ce căutai acolo?

— Pe mine.

— Te-ai găsit?

— Nu.

— Atunci de ce te-ai întors?

— Pentru că nu era nimeni care să mă caute.

Prunul a oftat.

— V-am spus că omul acesta este o pacoste. Everett s-a dus iar în Maryland, de data aceasta s-a întors bătrân, cu barbă albă și baston.

— Am trăit până la o sută douăzeci și trei de ani, ne-a anunțat.

— Și?

— Am murit.

— Iar?

— Da.

— Atunci n-ai rezolvat nimic.

— Dimpotrivă. Am demonstrat că pot trăi mai mult.

Prunul și-a scuturat frunzele.

— Și eu pot trăi mai mult dacă nu mă taie nimeni. Nu văd de ce ar trebui să scriu o ecuație despre asta.

⁂

Spre seară, în grădină au început să apară alți oameni. Mai întâi un copil care ținea în mână o umbrelă deschisă, deși nu ploua. Apoi o femeie îmbrăcată în mireasă, cu un buchet de flori nemuritoare. După ea, un soldat fără uniformă, în căutarea unui război.

Toți spuneau că veniseră prin prun.

— Cine sunt? l-am întrebat.

— Posibilități.

— Ale cui?

— Ale voastre.

Copilul s-a apropiat de mine.

— Eu sunt fiul dumitale, mi-a spus.

— Nu te cunosc.

— Nici n-ai cum. Nu m-am născut.

— Atunci ce cauți aici?

— Am venit să văd dacă merită să mă mai nasc.

Nu i-am răspuns.

Femeia în rochie de mireasă a întrebat unde este gara. Soldatul a cerut o țigară. Everett încerca să-i numere, dar de fiecare dată îi ieșea alt rezultat.

Liușka a ieșit din casă și s-a oprit în prag.

— Ce-i cu lumea asta în grădină?

— Sunt oameni din alte universuri, i-am spus.

— Și cine i-a chemat?

Am arătat spre prun.

— El.

Liușka și-a pus mâinile în șold.

— Atunci să le dea el de mâncare.

Prunul n-a răspuns.

⁂

Pe la apus, copilul cu umbrela s-a apropiat de prun și l-a întrebat dacă se poate întoarce în lumea lui.

— Sigur că poți.

— Dar eu nu am o lume.

— Atunci alege una.

Copilul s-a gândit.

— Vreau una în care mama să nu plângă.

Prunul a rămas nemișcat.

— Nu știu dacă există, a spus după o vreme.

— Atunci vreau una în care să nu se vadă.

A urmat o tăcere lungă.

Everett a început să caute ceva prin servietă.

— Teoretic, ar trebui să existe o asemenea ramură…

— Taci, i-a spus prunul.

Era prima dată când îl auzeam vorbind atât de aspru.

Copilul și-a închis umbrela.

— Atunci rămân aici.

S-a așezat pe scaunul adus dimineață pentru Everett.

⁂

Când s-a făcut întuneric, prunul bătrân m-a chemat lângă el.

— Trebuie să mă ajuți.

— Cu ce?

— Să-i trimit înapoi.

— Nu poți singur?

— Nu.

— De ce?

— Pentru că nu mai știu de unde au venit.

M-am uitat la oamenii răspândiți prin grădină. Mireasa adormise sub un pom. Soldatul încerca să aprindă o țigară fără chibrituri. Everett desena cercuri pe pământ.

— Și ce facem?

— Îi întrebăm ce le lipsește.

— De ce?

— Pentru că fiecare lume se recunoaște după lucrurile care îi lipsesc.

Am început cu soldatul.

— Ce-ți lipsește?

— Războiul.

Prunul și-a coborât o creangă. Soldatul a atins-o și a dispărut.

Mireasa a spus că îi lipsește mirele.

A dispărut și ea.

Everett a rămas ultimul, în afară de copil.

— Dumitale ce-ți lipsește? l-am întrebat.

S-a gândit multă vreme.

— Certitudinea.

Prunul a început să râdă.

— Atunci n-ai unde să te duci.

Everett a oftat, și-a pus formulele în servietă și s-a așezat direct pe pământ.

— În cazul acesta, a spus, voi rămâne până luni.

⁂

Dimineața, Everett dispăruse.

Pe scaunul lui am găsit o foaie cu o singură propoziție: „Nu toate lumile posibile merită trăite.”

Copilul cu umbrela dormea sub prun.

Liușka a venit cu două cești de cafea.

— A plecat americanul?

— Da.

— Și copilul?

— A rămas.

— Al cui este?

— Nu știu.

Liușka l-a privit o vreme.

— Atunci să-l lăsăm să doarmă.

Ne-am așezat lângă prun.

— Ce-ai să faci cu el? l-am întrebat.

Prunul n-a răspuns.

— Mă auzi?

— Da.

— Și?

— Mă gândesc.

— La ce?

— La o lume în care mama lui nu plânge.

Am privit spre copil. Dormea cu umbrela strânsă la piept.

— Și ai găsit-o?

Prunul a tăcut multă vreme.

Apoi și-a coborât o creangă până aproape de pământ.

— Nu, a spus. Dar cred că amândoi putem să-i facem una.