Ministerul Reîncarnărilor Restante - Petre Ioan Crețu
Proză scurtă

Ministerul Reîncarnărilor Restante

Imaginea reprezentativă a fost generată cu AI


În dimineața în care fiecare cetățean a primit o notificare de la Ministerul Reîncarnărilor Restante, eu am primit două. Pe prima scria cu litere groase „Aveți șapte reîncarnări neachitate”. A doua mă înștiința că, dacă primisem din greșeală două notificări, trebuia s-o restitui pe prima.

Am coborât după poștaș. La etajul doi, doamna Sava, profesoara de franceză, își lingea dosul mâinii. M-a întrebat dacă am ceva împotrivă să-i dau scrisoarea mea. Pe a ei o împinsese sub frigider și nu mai încăpea după ea.

Ministerul funcționa de trei sute doisprezece ani în clădirea din spatele pieței, unde, până cu o zi înainte, se ascuțeau cuțite. Omul de la ascuțitorie era tot acolo, așezat la o masă lângă intrare. Dădea numere de ordine. Când mi l-a întins pe al meu, mi-a spus că briceagul pe care i-l lăsasem marți era gata, dar avea să mi-l dea la ieșire, ca să nu intru în minister cu el.

La ghișeul șase, o femeie a scos dintr-un dosar patru fișe și le-a pus la uscat pe calorifer.

— Ați fost călugăr. Ați abandonat iluminarea când mai aveați puțin. Vă amintiți cât?

— Nu.

— Nici aici nu scrie. Ați mai fost pescar. Dispărut. Aici lucrurile sunt mai simple. Trebuie doar să vă găsească.

Pe a treia fișă eram o femeie care fugise înainte de nuntă. Pe a patra eram un câine. Funcționara a tras fișa câinelui mai aproape și, pentru prima dată, s-a uitat la mine cu atenție.

— Ați avut drept de semnătură.

— Și celelalte trei?

— Le deschidem după ce se usucă astea.

Mi-a spus că recuperarea începuse odată cu deschiderea plicului. Am vrut să-i arăt că eu îl deschisesem pe al doilea înaintea celui dintâi, dar în clipa aceea am simțit sub talpă un cui. Îmi ieșise din pantof. L-am tras și am văzut că era unul lung, de potcovărie. Purtam în piciorul stâng un pantof de mireasă.

Funcționara mi-a întins o condică.

— Semnați de primire.

Am mirosit tocul. Îl mai folosise cineva care mâncase parizer.

Până vineri, orașul învățase să se descurce. La școală, elevii doamnei Sava îi puneau la începutul orei o farfurioară cu lapte pe catedră. Dumneaei îi asculta la verbele neregulate, apoi se spăla pe față în timp ce ei își notau tema. La bancă, directorul dispărea câte o jumătate de oră în secolul al XVII-lea. Avea de terminat o catedrală pe care o lăsase fără boltă. Joi s-a întors cu doi zidari. I-a pus să aștepte lângă bancomat până găsea pe cineva care să le schimbe banii.

Eu mă trezeam cu mult înainte să sune ceasul. Îngenuncheam pe covorașul de lângă pat și așteptam. În a treia dimineață, când a început să se lumineze, am auzit dincolo de peretele dormitorului pe cineva tăind pâine. În apartamentul vecin nu mai locuia nimeni de doi ani. Apoi a venit mirosul cojii calde și m-am ridicat. Până să pun mâna pe clanță, am știut că mă mai ridicasem o dată pentru pâinea aceea și că tocmai atunci se făcuse lumină în chilie.

Cu pescarul a fost mai greu. În fiecare seară, în cadă, îmi trecea pe sub genunchi câte un pește. Vineri a apărut și mâna celui care mă căuta. A pipăit fundul căzii pe lângă șoldul meu și s-a retras. Era o mână mică. În seara următoare am lăsat apa să curgă până peste margine și am ținut brațul întins. N-a mai venit.

Luni m-au chemat din nou la minister. Funcționara avea pe birou toate cele șapte fișe, uscate și așezate cu fața în jos. Mi-a spus că fuseseră luate din dosare diferite, pentru completarea rubricilor mele goale. Câinele, de pildă, se reîncarnase regulamentar și ocupa în prezent o funcție în minister. Tocmai el făcuse verificarea.

— Dumneavoastră de la cine veniți?

I-am spus numele mamei.

— Mai dinainte.

I-am spus numele bunicii. A întors o fișă și a bătut cu unghia într-un pătrat alb.

— Înainte de dumneavoastră, aici trebuia să fie tot dumneavoastră.

Mi-a dat să citesc decizia de anulare. Sub ștampilă era trecută ora nașterii mele. Am recunoscut-o fiindcă mama, ori de câte ori întârziam când mă duceam ea, îmi spunea că măcar o dată în viață fusesem punctual.

— Mai trebuie să completați formularul de inexistență, a spus funcționara. Îl luați de la camera doisprezece.

La camera doisprezece mi-au cerut dovada că exist. Am dat buletinul. Bărbatul de la masă l-a ținut lângă decizie și a comparat fotografiile, deși pe decizie nu era nicio fotografie.

— Pentru că procesul de anulare este în curs nu vă pot elibera formularul.

— Atunci opriți anularea.

— Pe ce formular?

M-am întors la ghișeul șase. Femeia își pusese haina și uda o mușcată cu apa rămasă în pahar. Am întrebat-o ce se întâmplă dacă plec.

— Puteți pleca. Dacă vă strigă, pierdeți rândul.

La intrare, ascuțitorul mă aștepta cu briceagul. Îl învelise într-o bucată de ziar și scrisese pe ea, cu creionul, cât îi datoram. I-am plătit. Înainte să ies, l-am întrebat dacă mai are pâine. Îl văzusem dimineață scoțând o jumătate din sertar.

A tăiat două felii cu briceagul meu. Pe una mi-a întins-o mie. Pe cealaltă a dus-o la ușa de sub scară. A deschis-o atât cât să încapă farfuria și, pentru o clipă, am văzut lespezile chiliei și covorașul meu de lângă pat, făcut sul lângă perete.

— De când vă așteaptă, a spus el.

Am crezut că vorbea despre călugăr. Atunci, din apa care acoperea lespezile, s-a ridicat o mână mică și a luat pâinea.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *