Biroul pentru administrarea miracolelor minore

Imaginea reprezentativă a fost generată cu AI

Biroul pentru administrarea miracolelor minore se afla în subsolul Ministerului Lucrărilor Publice, între centrala termică și o cameră care nu apare pe planuri, dar figura în inventar la „Altele”.

Pe ușă scria PIESE DE SCHIMB.

Inscripția fusese aprobată după incidentul caloriferului care încălzise o cameră timp de șase ani după ce fusese demontat.

În birou eram patru funcționari.

Domnul Dobrescu răspundea de monedele găsite exact la nevoie. Doamna Ene se ocupa de propozițiile visate de copii înainte de a le cade câte un dinte. Directorul cerceta pâinile care hrăneau mai mulți oameni decât ar fi permis greutatea lor și avea obiceiul să consume cu poftă probele.

Eu mă ocupam de clasificare.

Conform normelor metodologice de aplicare, miracolele se măsurau după întindere, durată și grad de inutilitate. De exemplu, dacă o femeie găsea cheia pierdută chiar când renunțase s-o mai caute, primea două puncte. Dacă apoi deschidea ușa și constata că uitase de ce venise, miracolul era trecut la „inutilitate deplină”.

Un dosar standard  trebuia să conțină maxim trei pagini. Pe o coală separată, beneficiarul declara că nu mai are pretenții față de realitate.

⁂

Într-o joi a apărut Pavel Dima. Avea într-o sacoșă pantofii soției. A vrut să-i ducă la cizmărie, dar a greșit clădirea.

— Dacă tot am ajuns aici, poate reușiți să mă ajutați să înțeleg ce mi se întâmplă.

Avea șaizeci și opt de ani, vorbea liniștit și își cerea scuze înainte de fiecare întrebare. De paisprezece ani nu reușea să moară.

Directorul a scos formularul pentru longevitate accidentală.

— Părinții?

— Mama, șaptezeci și doi. Tata, cincizeci și nouă.

— Atunci încă nu aveți motiv de îngrijorare.

Dima a clătinat din cap.

— Ieri m-a ocolit tramvaiul.

— Se mai întâmplă.

— Prin florărie.

Am verificat. Florăreasa a confirmat că tramvaiul își ridicase poalele, coborâse de pe șine și trecuse printre gălețile cu crizanteme. A revenit pe șine abia după ce Dima traversase. Vatmanul a cerut să fie schimbat, dar tramvaiul nu a vrut  să accepte.

Altădată o pneumonie se pensionase la două zile după diagnosticare. Pneumonia continuă și azi să figureze în fișa medicală.

Un medic a depus o declarație în care susținea că îi constatase decesul. Ieșise să cheme infirmiera. Când s-a întors, Dima l-a rugat să închidă geamul că îl trage curentul.

Am deschis un dosar.

În câteva luni dosarul ocupa deja două sertare din cele trei ale biroului meu. În al treilea păstram declarația unui ceasornicar. De câte ori Dima intra în atelierul lui, toate ceasurile săreau un minut. Omul verificase pendulele, ceasurile de mână și un deșteptător fără sonerie. Săreau împreună.

— Și minutul acela unde se duce? l-am întrebat.

— Tocmai de aceea am venit la dumneavoastră.

Directorul a cerut un punct de vedere de la mai-marii ministerului. Ni s-a răspuns că cetățeanul Dima nu era nemuritor. Moartea lui exista, era stabilită și până azi nu a fost revocată de nimeni.

— Atunci de ce nu vine? a întrebat Dima.

După trei săptămâni ni s-a comunicat să stăm liniștiți, că o să vină.

Din ziua aceea l-am ținut pe Dima, în timpul programului, pe un scaun lângă calorifer. I-am dat un creion și un sudoku vechi. Când isprăvea grilele, le ștergea și o lua de la început. Uneori adormea cu obrazul pe conducta de apă caldă.

Soția îi aducea zilnic prânzul. Din prima zi a venit cu o măsuță pliantă, pe care așeza cratița cu mâncare.

Într-o după-amiază a întârziat. Dima ridica ochii tot mai neliniștit spre ușă.

— Mi-a spus că-mi face ardei umpluți.

La patru și zece a intrat o femeie slabă, cu o basma cenușie. Ținea crăticioara cu amândouă mâinile.

Dima s-a ridicat.

— Unde-i nevastă-mea?

— I s-a făcut rău pe scară. S-a așezat puțin și m-a rugat să-ți aduc mâncarea.

Femeia a pus crăticioara pe măsuță. I-am adus și ei un scaun. S-a așezat cu palmele pe genunchi și l-a privit pe Dima.

— Știi cine sunt?

— Da. Ești moartea arondată cartierului meu.

Directorul și-a scos ochelarii.

— De paisprezece ani încerc să ajung la dumneata, a spus femeia.

— Eu n-am fugit.

— Știu.

— Atunci?

Și-a desfăcut nodul basmalei. Avea tâmplele umede.

— De fiecare dată mă oprește cineva. O bătrână cu o sacoșă, un copil care nu-și găsește casa. Până isprăvesc, dumneata deja ai trecut.

— Și azi?

— Azi iar te ratam. Noroc cu nevasta dumitale.

Dima a ridicat capacul crăticioarei. Aburul s-a înălțat între ei.

— Mâncați?

— Da.

Am vrut să intervin. Pâinea era admisă. Ardeii nu aveau precedent.

Dima i-a întins lingura și a împins crăticioara între ei. Femeia a început să mănânce, ținând sub lingură o bucățică de pâine. De pe coridor se auzeau pașii soției lui. Coborâse încet toate treptele.

Când a intrat, Dima i-a arătat scaunul rămas liber și a rămas în picioare lângă ele.

Am luat o coală nouă. Sus, în dreptul categoriei, am scris „O masă”.

Până au terminat de mâncat, dosarul încăpea regulamentar pe trei pagini