Mircea Drăgănescu – poezia ca formă de supraviețuire

Cronică  la Cuvinte înrudite cu tăcerea

Există poeți care încearcă să învingă timpul prin poezie și poeți care, știind că timpul nu poate fi învins, încearcă măcar să‐i tulbure curgerea. Mircea Drăgănescu aparține, cred, celei de‐a doua categorii. Poezia sa nu promite nemurirea, nu oferă consolări metafizice și nici nu construiește un univers în care moartea să poată fi anulată prin frumusețe, încearcă, mai degrabă, să transforme conștiința propriei dispariții într‐un motiv de a continua să scrie.

Antologia sa, reunind poeme din mai multe etape ale creației, de la debutul din Caietul debutanților până la Între linii, ne oferă posibilitatea de a urmări nu numai evoluția unui poet, ci și modificarea raportului său cu poezia. Dacă în primele volume cuvântul este instrumentul unei imaginații neliniștite, în cele din urmă el devine aproape un organ vital, singurul prin care existența mai poate fi recuperată din trecerea ireversibilă a timpului.

Una dintre cele mai interesante caracteristici ale poeziei timpurii a lui Mircea Drăgănescu este tendința de a transforma realitatea într‐un mecanism ale cărui componente, odată separate, nu mai pot reconstitui întregul. Poemul Viața mea de azi, din volumul Oglinda de nisip, mi se pare revelator. Poetul descoperă într‐un pod o mulțime de fragmente de păsări: aripi, ochi, inimi, pene. Încearcă să le reunească, dar constată cu disperare că nu poate alcătui din ele o pasăre vie, căreia să‐i dea drumul să zboare. Imaginea depășește simpla reprezentare a unei lumi dezmembrate. Ea poate fi citită și ca o meditație asupra actului creator. Poetul dispune de toate elementele necesare alcătuirii unei poezii, dar nu și de puterea de a le insufla viață, pentru că între materialul poetic și miracolul poeziei există o distanță pe care nici inteligența, nici meșteșugul nu o pot anula. Această neputință este, paradoxal, una dintre sursele fertilității imaginației lui Drăgănescu.

În Ghidul, poem din perioada debutului, o peșteră devine un spațiu al conștiinței, iar lacul subteran se transformă într‐un ochi peste care peștera își închide pleoapa, iar vizitatorii devin umbre și vise captive în interiorul acestei priviri minerale. Metafora este dezvoltată cu o remarcabilă consecvență vizuală – realitatea nu mai este descrisă, ci absorbită într‐o imagine care îi schimbă natura. Aici se manifestă una dintre calitățile poetului: capacitatea de a construi un spațiu imaginar coerent, în care lucrurile își pierd funcțiile obișnuite și dobândesc o existență secundă. Nu întotdeauna însă această imaginație își cunoaște limitele. Unele poeme timpurii acumulează metafore, asociații și schimbări de perspectivă până când imaginea inițială își pierde forța. Există momente în care poetul pare mai preocupat de posibilitățile limbajului decât de necesitatea interioară a poemului.

Este o slăbiciune reală, dar și semnul unei imaginații care încă își caută disciplina. O ilustrare remarcabilă a raportului dintre poet și limbaj apare în Vântul poeziei: „când fălcile cuvintelor te‐nșfacă cu greu mai poți scăpa nedevorat” – în această imagine, cuvintele încetează să mai fie instrumente supuse voinței autorului, ele devin ființe agresive, capabile să‐și devoreze creatorul – poezia nu mai este numai o formă de exprimare, ci și o forță care îl domină pe cel ce o provoacă.  Metafora are o violență expresivă neobișnuită și spune ceva esențial despre concepția poetului: scrisul nu reprezintă o ocupație exterioară existenței, ci o experiență care o consumă.

Dar Mircea Drăgănescu nu este numai un poet al neliniștii metafizice, el descoperă în realitatea imediată imagini de o frumusețe neașteptată, mai ales atunci când iubirea modifică percepția timpului. În Atâta de frumos, întâlnim două versuri care mi se par printre cele mai izbutite ale antologiei: „Atâta de frumos miroși a timp ca o gutuie iarna pusă în odaie”, Imaginea este surprinzătoare prin firescul ei, timpul, noțiune abstractă și impersonală, dobândește miros, căldură și intimitate, gutuia păstrată iarna într‐o odaie aduce cu sine o întreagă lume a memoriei afective: copilăria, casa, anotimpurile, apropierea ființei iubite. Nu avem de‐a face cu o metaforă construită pentru a impresiona, ci cu una care pare să se fi născut spontan dintr‐o experiență senzorială. Și tocmai această naturalețe îi conferă forță. În asemenea momente, poetul nu mai are nevoie să multiplice imaginile, o singură comparație este suficientă pentru a transforma timpul dintr‐o amenințare într‐o formă a tandreței.

Aceeași capacitate de concentrare se regăsește în Bucuriile: „Bucuriile sunt din ce în ce mai rare și mai mari.” Poemul continuă printr‐o răsturnare care schimbă radical sensul observației inițiale: ultima bucurie va fi atât de mare, încât poetul nu‐i va putea supraviețui. Este un paradox de o simplitate tulburătoare, creșterea intensității bucuriei coincide cu apropierea dispariției – fericirea supremă nu mai poate fi trăită, pentru că depășește însăși capacitatea omului de a exista. Aici Mircea Drăgănescu dovedește că poate obține intensitate poetică fără ornamentație verbală, numai prin organizarea inteligentă a unei idei și prin surpriza finalului.

Dar economia expresiei nu reprezintă singura sa modalitate de a construi poezia iubirii. În Cavalerism, întâlnim începutul unei mici fabule tragice: „Cavalerul de plumb se îndrăgostise la prima vedere” unde iubirea, asociată de obicei cu salvarea sau împlinirea, devine aici cauza distrugerii: căldura sentimentului îl topește pe cavaler, în vreme ce femeia trece mai departe, fără să observe sacrificiul. Poemul funcționează prin dezvoltarea consecințelor unei singure imagini, cavalerul de plumb, personaj care trimite la universul basmului, este condamnat tocmai de imposibilitatea de a supraviețui propriei iubiri. Ironia nu anulează tragicul, ci îl face mai suportabil. Iar absența lamentației sentimentale constituie una dintre calitățile textului.

O altă direcție importantă a creației lui Mircea Drăgănescu este preocuparea pentru natura iluzorie a realității. În poemul Oglinda de nisip, poetul imaginează: „tărâmul iluziei față în față cu tărâmul iluziei” Nu mai există o realitate sigură, opusă iluziei, fiecare lume este, pentru cealaltă, o reprezentare nesigură, o construcție a privirii și a conștiinței. Imaginea trimite către o problemă filosofică fundamentală: dacă percepem lumea numai prin intermediul propriei conștiințe, unde se află granița dintre ceea ce există și ceea ce credem că există? Mircea Drăgănescu nu formulează un răspuns. Și bine face. Poezia nu are obligația de a rezolva problemele filosofiei, ci posibilitatea de a le transforma în experiențe sensibile.

În asemenea texte, imaginația sa devine instrumentul unei interogații autentice asupra existenței.

O schimbare importantă se produce odată cu Robinson (2002). Singurătatea nu mai este doar o stare sufletească, ci devine o condiție a creației. Robinsonul lui Mircea Drăgănescu nu este atât naufragiatul care încearcă să reconstituie civilizația, cât poetul care încearcă să refacă lumea prin cuvinte. Aici ironia modifică substanțial registrul poeziei, poetul își privește propriile obsesii cu o luciditate care îi permite să le transforme uneori în mici spectacole ale absurdului.

În seria Optimistizare, optimismul devine o operație aproape administrativă, o procedură obligatorie, la capătul căreia omul ajunge să nu se mai gândească la nimic. Absurdul funcționează prin răsturnarea raportului dintre intenție și rezultat. Ceea ce ar trebui să salveze omul ajunge să‐l amenințe, iar ceea ce ar trebui să‐i ofere certitudini îl împinge într‐o nesiguranță și mai mare. Aceste texte sunt importante pentru că dezvăluie un Mircea Drăgănescu diferit de poetul exclusiv elegiac sau metafizic. Umorul său este adesea amar, iar absurdul, departe de a reprezenta o simplă gratuitate, devine un instrument de cunoaștere. Totuși, atunci când ironia este explicată sau poanta prelungită, efectul poetic slăbește. Cele mai reușite asemenea poeme sunt cele în care autorul are încredere în imagine și se oprește înainte de a‐i epuiza sugestiile.

În volumele ulterioare, raportul dintre poet și propria existență devine tot mai direct. Moartea nu mai este numai un eveniment viitor, ci o prezență care modifică percepția fiecărei clipe. O imagine de o mare delicatețe apare în poemul Camera de alături, din Touchscreen /Oglinda de nisip II, unde poetul își amintește cum, în tinerețe, intra noaptea în camera copilului pentru a‐i atinge fruntea și a‐l înveli. Acum copilul a plecat, iar încăperea a rămas goală – „în camera de alături /șade nimeni” Personificarea absenței este remarcabilă, nimicul devine un locatar, iar camera goală capătă o prezență aproape materială. Nu avem nevoie de o declarație despre singurătatea părinților îmbătrâniți, aceste două versuri spun totul. În acest poem observăm una dintre cele mai importante transformări ale poeziei lui Mircea Drăgănescu: renunțarea, cel puțin în momentele sale cele mai bune, la spectaculosul metaforic în favoarea unei expresii simple, capabile să producă emoție fără să o proclame.

În aceeași carte, poetul vorbește și despre: „Nebunie de a fi nu doar existențe cât mai ales cuvinte” Această aspirație poate fi privită ca o formulă a întregii sale creații. Omul, condamnat la dispariție, încearcă să‐și transfere existența într‐o materie mai durabilă decât propriul trup: limbajul – nu este o promisiune a nemuririi, ci o revoltă împotriva uitării.

Volumul Între linii (2019) oferă, poate, cea mai limpede expresie a acestei transformări. Titlul permite mai multe interpretări. Liniile sunt, înainte de toate, cele ale căii ferate, dar pot deveni și liniile destinului, ale scrisului sau ale despărțirii dintre viață și moarte.

În Între linii 2, autorul mărturisește că, apropiindu‐se de șaptezeci de ani, continuă să aștepte să se maturizeze. Scrie poezii, merge la piață, își plimbă nepotul, stârnind nedumerirea celor din jur, este un poem în care ironia și tandrețea coexistă firesc. Poetul nu se mai înfățișează ca un ales al cuvintelor, ci ca un om obișnuit, pentru care poezia continuă să reprezinte o anomalie inexplicabilă în ochii celorlalți.

Mai interesante sunt însă poemele în care memoria reconstituie geografia orașului Titu. În Între linii 4 și Între linii 5, gara, pasarela, vechile magazine, cinematograful, librăria și personajele unei lumi dispărute sunt recuperate printr‐o enumerare afectivă. Aici poetul nu încearcă să inventeze o altă realitate. Încearcă să împiedice dispariția definitivă a celei pe care a cunoscut‐o. Diferența față de poezia începuturilor este semnificativă.

În Ghidul, realitatea era transfigurată până devenea un spațiu imaginar. În Între linii, realitatea este păstrată tocmai pentru că a existat. Cele două atitudini nu se contrazic. Ele reprezintă două modalități de a răspunde aceleiași neliniști: fragilitatea existenței. Totuși, nici această poezie a memoriei nu este lipsită de riscuri. Enumerarea numelor și locurilor poate dobândi valoare afectivă pentru cel care le‐a cunoscut, fără să dobândească automat aceeași valoare poetică pentru cititor. Transformarea documentului biografic în literatură presupune mai mult decât fidelitatea amintirii.

Mircea Drăgănescu izbutește atunci când detaliul particular se deschide spre o experiență general umană: sentimentul că lumea copilăriei continuă să existe numai atât timp cât cineva și‐o amintește.

Horia Gârbea a identificat în poezia lui Mircea Drăgănescu o componentă bacoviană. Comparația poate fi justificată prin sentimentul claustrării, prin obsesia dispariției și prin unele tonalități elegiace. Dar asemănarea nu trebuie exagerată. La Bacovia, lumea pare adesea condamnată să repete la nesfârșit aceeași stare de degradare. La Mircea Drăgănescu, lumea se transformă neîncetat, iar imaginația caută să‐i descopere noi posibilități de existență. Bacovia reduce universul la câteva obsesii fundamentale, pe care le încarcă de o extraordinară tensiune. Mircea Drăgănescu procedează adesea invers: multiplică imaginile, schimbă perspectivele, introduce ironia și se refugiază uneori în jocul intelectual. Dacă există o înrudire, ea ține mai degrabă de neliniștea existențială decât de mecanismele propriu‐zise ale poeziei.

Mircea Drăgănescu este mai convingător atunci când nu încearcă să semene cu nimeni. Originalitatea sa se manifestă mai ales în întâlnirea dintre imaginația metafizică și ironia cotidianului, dintre sentimentul tragic al existenței și capacitatea de a privi propria condiție cu o anumită detașare.

În loc de concluzie

O antologie de autor are meritul de a pune față în față nu numai poemele, ci și vârstele poetului. Cititorul poate observa ceea ce se păstrează, ceea ce se transformă și ceea ce dispare dintr‐o creație.  La Mircea Drăgănescu, ceea ce rămâne constant este nevoia de a găsi, prin poezie, o formă de rezistență în fața timpului.

Nu toate poemele au aceeași forță. Unele sunt construite pe imagini memorabile, altele rămân la nivelul unei ingeniozități verbale sau al unei confesiuni insuficient transfigurate. Există texte care ar fi câștigat prin concentrare și altele în care ideea poetică este mai puternică decât realizarea ei. Dar antologia dezvăluie un poet cu un univers recognoscibil, preocupat consecvent de relația dintre cuvânt, existență și dispariție.

Poate că una dintre cele mai frumoase imagini ale acestei antologii rămâne aceea din Atâta de frumos, în care ființa iubită miroase a timp, asemenea unei gutui păstrate iarna într‐o odaie. Este o imagine de o simplitate aproape surprinzătoare pentru un poet atras atât de frecvent de construcțiile metaforice complicate. Și tocmai această simplitate îi conferă forță. Timpul, care în cele mai multe poeme amenință existența, devine aici o prezență familiară, caldă, aproape ocrotitoare.

În fond, poezia lui Mircea Drăgănescu pare să oscileze între aceste două ipostaze ale timpului: cel care ne ia totul și cel care, prin memorie, ne îngăduie să păstrăm ceva. Iar poezia este tocmai locul în care cele două se întâlnesc.