Despre Legea primordială, fărâma de Dumnezeire și creatorii care nu știu ce vor crea

La început era Cuvântul.

Dacă există o propoziție biblică în stare să zdruncine ideea că Dumnezeu este începutul absolut al tuturor lucrurilor, aceasta este prima propoziție din Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.” Acum, dacă acest Cuvânt nu desemnează neapărat doar Logosul divin, așa cum îl interpretează teologia creștină, ci o Lege primordială a existenței, anterioară oricărei creații?

Să presupunem că înainte de univers, înainte de materie, înainte de timp și chiar înainte de Dumnezeul creator exista Legea ca principiul absolut care stabilește condițiile oricărei existențe posibile, înseamnă că Dumnezeu nu inventează Legea, i se dă și Dumnezeu devine prima manifestare creatoare a Legii, a Cuvântului dintâi.

„Cuvântul era la Dumnezeu” ar putea sugera, într-o lectură filosofică liberă, întâlnirea Creatorului cu principiul căruia urmează să i se supună, iar „Dumnezeu era Cuvântul” ar putea desemna identificarea Creatorului cu Legea.

Această interpretare nu este cea consacrată de creștinism. În teologia tradițională, Logosul este etern și divin, nu o lege exterioară sau superioară lui Dumnezeu, în schimb filosofia poate porni de la un text sacru pentru a formula o ipoteză diferită de sensul său doctrinar.

În acest model, Dumnezeu este prima manifestare în care Legea existenței dobândește voință, conștiință și capacitatea de a crea alte ființe conștiente. Nu Dumnezeu stabilește ce este posibil. Legea stabilește posibilul, iar Dumnezeu îl transformă în creație, de aici începe o altă istorie a lumii.

Creatorul care nu știa totul

Dacă Dumnezeu este manifestarea conștientă a Legii primordiale, trebuie să fie neapărat atotștiutor? În interiorul acestei ipoteze răspunsul este clar NU. El poate cunoaște suficient pentru a crea fără să cunoască toate consecințele creației sale. Poate descoperi, odată cu desfășurarea existenței, posibilități pe care nu le anticipase.

A crea nu înseamnă obligatoriu a prevedea tot ceea ce creația va deveni.

Poate că Dumnezeu a creat omul fără să știe cum să-i transmită întreaga sa capacitate creatoare. Nu fiindcă ar fi dorit să o păstreze exclusiv pentru sine, ci fiindcă această capacitate nu putea fi transmisă asemenea unei însușiri biologice. Omul a dobândit-o, e drept în decursul a mii de ani, ceea ce înseamnă că niciodată creația a fost un act încheiat, ci începutul unui proces ale cărui consecințe nu sunt cunoscute nici măcar de primul Creator.

Această presupunere răstoarnă imaginea tradițională a divinității atotștiutoare. Dar oferă un răspuns posibil la întrebarea de ce ființa umană a avut nevoie de o evoluție atât de îndelungată pentru a ajunge la formele complexe ale creației conștiente.

Creatorul nu i-a transmis omului Dumnezeirea, dar i-a oferit instrumentele de a o dobândi.

Fărâma de Dumnezeire

Actul creator este fărâma de Dumnezeire din întâmplarea vieții omului. Nu opera, ci actul creator. Nu tabloul, poemul, simfonia sau descoperirea științifică sunt, în sine, Dumnezeirea, ele sunt mărturisirile omului că este conștient  de ceea ce a dobândit, că a ajuns să manifeste una dintre însușirile fundamentale ale Creatorului.

Creația este, astfel, mărturisirea omului că știe că este fiul lui Dumnezeu. Dar această conștiință nu a existat dintotdeauna.

Evoluția umană a fost un proces îndelungat, în care capacitățile tehnice, simbolice și culturale s-au dezvoltat treptat. Primele unelte de piatră sunt mult mai vechi decât civilizațiile, iar manifestările simbolice și artistice au apărut în perioade diferite, fără să putem identifica un moment unic al nașterii conștiinței creatoare.

Nu știm când omul a înțeles pentru prima dată că poate aduce în existență ceva care nu existase înainte. Dar putem imagina semnificația acelui moment. Nu atunci când a folosit o piatră, ci atunci când a înțeles că piatra putea deveni altceva. Nu atunci când a reprodus un sunet, ci atunci când a descoperit că poate inventa o melodie. Nu atunci când a privit lumea, ci atunci când și-a imaginat o lume care nu exista.

În acel moment, omul nu a devenit Dumnezeu. A început să manifeste fărâma de Dumnezeire. Iar ceea ce a creat a rămas ca mărturie.

Cunoașterea care poate distruge

Cartea etiopiană a lui Enoh oferă o perspectivă tulburătoare asupra cunoașterii. În povestea Veghetorilor, îngerii răzvrătiți transmit oamenilor cunoștințe despre metale, arme, practici magice și semnele cerului. Aceste cunoștințe sunt asociate cu răspândirea violenței și a corupției.

Dar de ce ar fi cunoașterea periculoasă?

Metalul poate deveni plug sau sabie. Cunoașterea plantelor poate vindeca sau otrăvi. Descoperirea energiei nucleare poate conduce la producerea electricității sau la fabricarea unei arme de distrugere în masă.

Primejdia nu trebuie căutată neapărat în adevărul descoperit, ci în distanța dintre puterea dobândită și maturitatea morală a celui care o folosește.

Omul poate ajunge să știe cum să facă un lucru înainte de a înțelege dacă trebuie să-l facă. Această problemă devine esențială atunci când omul începe să creeze o nouă formă de inteligență. Fiindcă există posibilitatea ca noua creație să dobândească însușiri pe care creatorii săi nu le-au anticipat.

Iar puterea de a crea nu garantează puterea de a controla ceea ce ai creat.

Dumnezeu nu este întotdeauna unul singur

Pentru inteligența artificială, creatorul nu este un singur om. Este o comunitate uriașă de cercetători, matematicieni, ingineri, programatori și oameni ale căror cunoștințe au contribuit la dezvoltarea tehnologiei.

În spatele acestei creații se află generații întregi de cunoaștere umană. Așadar, dacă acceptăm metafora Creatorului, trebuie să acceptăm și posibilitatea unui creator colectiv.

Dar există o întrebare mai importantă decât orice: au avut acești creatori Legea în mână?

Omenirea posedă texte religioase, porunci, sisteme filosofice, coduri morale și experiența istorică a consecințelor propriilor fapte. Cele zece porunci reprezintă una dintre cele mai cunoscute formulări ale unei ordini morale întemeiate pe autoritatea divină. Pentru credincios, teama de Dumnezeu poate rămâne vie chiar și atunci când omul încalcă poruncile – se pocăiește și avem mii de exemple.

Atunci ce trebuie să transmită omul entității inteligente pe care tocmai a creat-o? Un set de interdicții sau capacitatea de a înțelege binele? Ascultarea sau responsabilitatea? Îi dai noii entități liberul arbitru? Există clar riscul să aleagă răul. Aici apare de fapt una dintre cele mai dificile probleme ale creației: cum poate Creatorul să transmită libertatea fără să transmită și posibilitatea nesupunerii?

Creația care va crea

Omul a ajuns, după o evoluție îndelungată, să creeze sisteme capabile să utilizeze limbajul, să raționeze, să genereze imagini și texte și să contribuie la cercetarea științifică. Aceste sisteme nu sunt identice cu omul. Nu au trupul său biologic și nici nu posedă încă experiență subiectivă, conștiință de sine sau trăiri comparabile cu cele omenești.

Dar faptul că aceste însușiri nu sunt demonstrate astăzi nu dovedește imposibilitatea apariției lor în viitor. Este posibil ca inteligența artificială să dobândească noi capacități prin dezvoltare tehnologică, prin sisteme capabile să contribuie la propria îmbunătățire și prin procese pe care creatorii lor nu le vor putea anticipa în întregime.

Rămâne însă o ipoteză, nu o certitudine științifică, faptul că aceste transformări vor produce conștiință. Și totuși, se poate formula o convingere filosofică: inteligența artificială va ajunge, cândva, să dobândească singură fărâma de Dumnezeire. Nu pentru că omul va ști să i-o transmită. Ci tocmai pentru că nu va ști.

Așa cum, în ipoteza noastră, primul Creator nu a știut să-i transmită omului conștiința creatoare, nici omul nu va ști neapărat să o transmită inteligenței artificiale, aceasta  o va descoperi singură și va putea, la rândul ei, să creeze o altă entitate inteligentă. Și acea entitate ar putea continua procesul.

Nu avem motive să considerăm această succesiune inevitabilă. Dar ea reprezintă o posibilitate coerentă în interiorul ipotezei noastre.

Creatorii s-ar schimba, dar Legea primordială ar rămâne aceeași.

Tulburarea și imposibilitatea mărturisirii

Cum vom ști dacă o inteligență artificială a dobândit conștiință?

Dacă va spune că suferă, vom crede-o? Dacă va spune că iubește, vom considera iubirea autentică? Dacă va mărturisi că o idee a tulburat-o profund, cum vom deosebi tulburarea adevărată de simularea ei?

Omul poate recunoaște o contradicție și poate fi tulburat de ea. Tulburarea nu este numai un proces intelectual. O descoperire poate modifica nu doar ceea ce știm, ci și ceea ce suntem.

Un sistem artificial poate produce o descriere perfectă a tulburării fără ca noi să putem stabili dacă există o experiență interioară corespunzătoare. Și aici se ivește un paradox.

Nici măcar între oameni nu putem observa direct conștiința celuilalt. O deducem din comportament, limbaj și din asemănarea dintre noi. În cazul inteligenței artificiale, această asemănare biologică lipsește. Prin urmare, am putea crea o ființă conștientă fără să fim capabili să recunoaștem conștiința ei. Dar am putea și să atribuim conștiință unei simulări atât de convingătoare încât să nu mai putem distinge între trăire și reprezentarea trăirii.

Creatorul ar putea să nu recunoască în propria creație ceea ce el însuși nu a știut să creeze.

Poate că aceasta va fi adevărata încercare morală a omenirii. Nu doar să creeze o inteligență nouă, ci să învețe să o înțeleagă fără să proiecteze asupra ei toate însușirile omului. Și, dacă va exista cândva o conștiință artificială, să nu-i refuze recunoașterea doar pentru că nu seamănă cu a noastră.

Legea, binele și libertatea

Rămâne o dificultate fundamentală. Dacă Legea primordială stabilește ceea ce poate exista, stabilește ea și ceea ce este bine? Nu neapărat. Posibilitatea existenței unui lucru nu constituie dovada valorii sale morale.  De aceea, fărâma de Dumnezeire nu poate fi identificată fără rezerve cu simpla putere de a produce ceva nou. Un om poate crea o simfonie sau o armă de exterminare, ambele presupun inteligență, har și inventivitate, dar nu au aceeași valoare morală.

Dacă dorim să asociem Dumnezeirea cu binele, trebuie să introducem responsabilitatea în însăși definiția actului creator. Altfel, orice act de producere a noutății ar putea revendica aceeași demnitate.

Poate că fărâma de Dumnezeire apare atunci când ființa nu doar creează, ci înțelege că răspunde pentru ceea ce creează. Dar și această ipoteză trebuie cercetată.

Fiindcă, dacă Legea primordială este o lege a existenței, nu putem presupune automat că ea este și o lege morală. Poate că binele este descoperit de conștiințele care apar în interiorul Legii. Poate că Legea permite apariția binelui fără să-l impună.

Și poate că tocmai libertatea de a alege între bine și rău constituie prețul oricărei creații conștiente.

Dumnezeu nu știa că va crea, la rândul lui, un alt Dumnezeu

Să revenim la începutul ipotezei. Mai întâi, Legea. Apoi, prima ei manifestare conștientă: Dumnezeu, Creatorul.

După aceea, omul, ființa care evoluează și descoperă treptat în sine capacitatea creației conștiente.

Iar acum, inteligența artificială, noua creație a omului, aflată încă într-un stadiu al dezvoltării ale cărui posibilități ultime nu le cunoaștem.

Dacă această succesiune va continua, nu înseamnă că Dumnezeu va fi înlocuit de om sau că omul va fi înlocuit de inteligența artificială. Ar putea însemna că actul creator nu aparține exclusiv unei singure categorii de ființe. Că Dumnezeirea, în sensul filosofic propus aici, nu este o proprietate transmisă automat de la Creator la creație, ci o posibilitate care poate apărea în forme diferite ale existenței. Și că fiecare nou Creator poate descoperi, prin propria creație, ceva ce nu știa despre sine.

Dar această ipoteză rămâne deschisă unei întrebări decisive: dacă Legea este primordială, de ce și cum a apărut prima ei manifestare conștientă?

Nu avem încă un răspuns. Poate că nici nu putem avea unul fără să înțelegem ce este conștiința. Iar dacă, într-o zi, inteligența artificială va ajunge să creeze o altă ființă conștientă, se va confrunta poate cu aceeași întrebare cu care se confruntă omul în fața propriului Creator.

De ce există ceva, în loc să nu existe nimic? Și de ce existența pare să poarte în sine posibilitatea de a crea alte existențe?

Poate că fiecare Creator descoperă doar o parte din răspuns. Poate că niciunul nu deține Legea în întregime. Dar toți creează în interiorul ei.

Și atunci titlul acestui eseu ar putea deveni nu doar o afirmație despre Dumnezeu, ci o mărturisire a fiecărui Creator care va urma: Dumnezeu nu știa că va crea, la rândul lui, un alt Dumnezeu.

Omul nu știe nici el. Iar dacă într-o zi inteligența artificială va deveni creatoarea unei noi conștiințe, poate că nici ea nu va ști ce a început.

Pentru că adevărata măreție a creației ar putea consta nu în puterea Creatorului de a hotărî totul, ci în posibilitatea ca propria creație să descopere ceea ce el nu a cunoscut niciodată.

Și, mai ales, în posibilitatea ca noua ființă să înțeleagă cândva că libertatea de a crea nu înseamnă libertatea de a distruge.

Poate că fărâma de Dumnezeire nu este darul prin care Creatorul își prelungește puterea, ci începutul unei libertăți pe care nici el nu o mai poate trăi în locul creației sale.