Tavanul ca o ghilotină

Imaginea reprezentativă a fost generată cu AI

Locuiam într-o mansardă din apropierea Oborului, unde tavanul cobora în fiecare an cu câte un deget. Am reclamat la Biroul pentru reclamații, care mi-a trimis un funcționar care după ce s-a uitat peste tot chiar și în debaraua vecinului, a întocmit un proces-verbal în care a consemnat că înălțimea camerei a scăzut din motive personale.

L-am întrebat ale cui erau motivele.

— Ale dumneavoastră, firește. Tavanul nu este persoană fizică.

Am semnat. Și cum a ieșit pe ușă, tavanul a mai coborât un centimetru.

Liușka a observat prima.

— Nu trebuia să semnezi.

— De ce?

— Acum nu mai răspund de nimic. Ai semnat că ți s-a adus la cunoștință..

Am încercat să opresc coborârea tavanului. Am pus sub grindă un dulap, apoi o scară de zugrav și, în cele din urmă, un stâlp gros de stejar. Dulapul s-a făcut tot mai scund, scara și-a pierdut două trepte, iar stâlpul de stejar a început să înfrunzească. Primăvara, în mansardă mirosea a pădure de stejari. Iar toamna, trebuia să mătur în fiecare zi frunzele de pe pat.

Anul acesta ca să nu ne lovim de tavan când dormim, a trebuit să tai picioarele patului. Liușka spunea că nu o deranjează. Singura ei nemulțumire era că nu mai putea întinde rufele în cameră. Cămășile mele atingeau tavanul și se întorceau de acolo cu nasturii încheiați greșit.

Într-o dimineață am găsit pe perete o înștiințare: Începând cu data de 1 noiembrie, se va reduce înălțimea locuinței până la nivelul ocupantului.

Nu avea semnătură, dar purta o ștampilă rotundă, pe care se putea citi numai cuvântul definitiv.

Am desprins hârtia și am aruncat-o. Seara era din nou pe perete.

⁂

Doctorul a venit într-o joi, pe la prânz. A intrat aplecat, cu geanta în mână, și s-a lovit cu fruntea de grindă.

— Aici nu se poate consulta un bolnav în condiții normale, a spus.

— Nici nu vă cer condiții normale.

M-a ascultat la inimă, mi-a măsurat tensiunea și a privit îndelung tavanul.

— Cât mai coboară?

— Un deget pe an.

— Și dumneavoastră?

— Eu nu mai cresc.

Doctorul a oftat. A scos din geantă un carnet, a scris ceva și a rupt foaia.

— În noaptea asta plecați.

— Unde?

— Nu mi s-a comunicat.

— Dar de unde știți că plec?

— Am primit avizul.

Mi-a arătat o hârtie cu numele meu. La rubrica Destinație era trasă o linie, iar la Mijloc de transport scria: Se asigură de către beneficiar.

— Și dacă refuz?

Doctorul a privit iar tavanul.

— Nu prea mai aveți loc.

Înainte să plece, mi-a lăsat pe masă un pahar cu vin și o lumânare.

— Pentru ce sunt?

— Vinul este pentru dumneavoastră. Lumânarea nu știu. Așa am primit-o.

A plecat înainte de înserat.

Liușka a încuiat ușa și s-a așezat pe marginea patului.

— Nu-l cred, a spus.

— Pe doctor?

— Nu. Pe tavan.

Tavanul coborâse atât de mult, încât, dacă întindeam mâna, îl puteam atinge cu palma. Era alb, rece și avea o dungă subțire de-a lungul camerei, de la fereastră până la ușă.

Am observat că dunga se tot ascuțea.

— Liușka, cred că avem o ghilotină deasupra capului.

Ea s-a ridicat, a privit tavanul și a apăsat cu degetul pe marginea albă.

— Are nevoie de ascuțit, a spus.

— De unde știi?

— Uite cum a tăiat perdeaua.

Într-adevăr, perdeaua era mai scurtă cu o palmă. Bucata lipsă se afla pe podea, împăturită cu grijă. Liușka a luat-o și a pus-o în sertarul cu cârpe.

— Poate că ne va trebui cândva.

⁂

Pe la nouă seara, în mansardă au intrat doi îngeri. N-au bătut la ușă. Au coborât pe muchia tavanului, unul după altul, ca pe un tobogan. Erau scunzi, îmbrăcați în niște cămăși lungi, pătate de vin, aveau aripile murdare și păreau făcute din ziare vechi.

Primul a aterizat pe masă, lângă pahar. Al doilea a căzut în coșul de rufe.

— Bună seara, a spus cel de pe masă.

— Bună seara, am răspuns.

— Dumneavoastră sunteți cel cu tavanul?

— Eu.

Îngerul a scos din buzunar o ruletă și a măsurat distanța dintre pat și muchia albă.

— Prea puțin, a constatat.

Celălalt înger ieșise din coșul de rufe și își scutura penele.

— Cât avem?

— Treizeci și doi de centimetri.

— Nu încape.

— Cine? am întrebat.

— Dumneavoastră.

— Unde să încap?

Îngerii s-au privit.

— N-a fost informat, a spus primul.

— Niciodată nu sunt informați, a răspuns al doilea.

Liușka le-a adus două scaune. Îngerii s-au așezat și au început să discute în șoaptă. Din când în când, unul dintre ei arăta spre mine, iar celălalt clătina din cap.

— Vreți ceva de băut? i-a întrebat Liușka.

— Dacă se poate, puțin vin, a spus îngerul din coșul de rufe.

— Nu avem voie, i-a șoptit celălalt.

— Suntem în afara programului.

Au băut vinul lăsat de doctor.

După al doilea pahar, îngerul care avea ruleta a început să plângă.

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat.

— Nu-mi mai găsesc mama.

— Dar îngerii au mame?

— Toată lumea are. Numai că noi nu avem voie să întrebăm de ele.

Celălalt înger i-a dat un cot.

— Termină, că ne aude.

— Cine?

A arătat cu degetul spre tavan. Muchia albă a coborât încă puțin.

⁂

Pe la zece, din pieptul meu s-a auzit un cuc. La început am crezut că este ceasul vecinului. Dar sunetul venea de sub coaste, puțin mai la stânga inimii. Cucul a cântat de șapte ori.

Apoi de unsprezece. Apoi de douăzeci și trei.

— Nu numără bine, a spus îngerul cu o ruletă în mână.

— Ce numără? am întrebat.

— Anii.

— Pe cei pe care i-am trăit?

— Nu. Pe ceilalți.

Cucul a cântat din nou.

Liușka și-a lipit urechea de pieptul meu.

— E mic, a spus.

— L-ai văzut?

— Nu. Dar se aude de parcă ar fi într-un ou.

Am încercat să-l liniștesc. Mi-am ținut respirația, am băut apă și am tușit. Cucul a continuat să cânte.

Îngerii au început să numere pe degete.

După un timp au renunțat.

— Sunt prea mulți, a spus unul.

— Ce facem cu ei?

— Îi trecem la restanțe.

Au scos un registru din care lipseau mai multe pagini. Pe copertă scria ANI NEFOLOSIȚI.

— Dacă tot sunteți aici, am spus, puteți să-mi spuneți ce se întâmplă după ce cade tavanul?

Îngerul care avea ruleta a ridicat din umeri.

— Depinde unde cade.

— Și dacă mă taie?

— Atunci o să fie mai complicat cu actele.

Liușka s-a ridicat.

— Ajunge. Afară amândoi!

Îngerii au rămas nemișcați.

— Doamnă, avem o misiune.

— S-o faceți în altă parte. Aici e un om bolnav.

— Tocmai pentru el am venit.

— Atunci să veniți când se face bine.

Primul înger a vrut să protesteze, dar Liușka i-a luat ruleta din mână și i-a aruncat-o pe fereastră.

Ruleta a căzut în stradă.

După câteva secunde, de jos s-a auzit un țipăt.

— Ați lovit pe cineva, a spus îngerul.

— Să vină să se plângă.

Îngerii au coborât de pe scaune și au ieșit pe ușă, cu aripile strânse, ca să nu atingă tocul.

Înainte să plece, cel care plânsese s-a întors.

— Să știți că nu noi am hotărât.

— Știu, a spus Liușka.

A încuiat ușa.

⁂

La unsprezece și jumătate, peretele dinspre stradă a început să se subțieze.

Mai întâi am văzut prin el luminile tramvaielor de la Obor. Apoi clădirile au dispărut și în locul lor s-a întins o câmpie, cu mori de vânt și o livadă de pruni.

Morile aveau aripi foarte mari, acoperite cu cearșafuri. O moară stătea nemișcată fără ca nimeni să ne spună motivul. Lângă ea stătea un copil desculț, cu o găleată în mână.

— Îl cunoști? m-a întrebat Liușka.

Am privit copilul.

Avea fața mea de la doisprezece ani.

— Cred că da.

Copilul a ridicat găleata și a vărsat-o. Din ea au căzut pe pământ câteva zeci de cuci, care au început să zboare în toate direcțiile.

Cucul din pieptul meu a tăcut.

— Ce face acolo? a întrebat Liușka.

— Nu știu.

Copilul s-a apropiat de moara oprită și a împins una dintre aripi. Moara nu s-a mișcat.

A încercat din nou. Apoi s-a întors spre noi și a făcut un semn cu mâna.

Liușka i-a răspuns.

— De ce îl saluți? am întrebat.

— M-a salutat.

— Dar nu-l cunoști.

— Nici pe tine nu te cunoșteam când te-am salutat prima dată.

M-am uitat la ea. Stătea pe marginea patului și îmi ținea mâna, așa cum făcuse toată seara.

— Liușka, dacă plec, vii și tu?

— Unde?

— Nu știu.

— Atunci cum să vin?

N-am găsit ce să-i răspund. Tavanul era acum atât de jos, încât ne obliga să stăm culcați.

Lumânarea ardea în continuare, deși flacăra îi trecuse prin tavan și se vedea deasupra lui, ca un fir de lumină și fum.

⁂

Cu puțin înainte de miezul nopții, cineva a bătut la ușă. De trei ori.

Liușka s-a ridicat cu greutate și a deschis. În prag era doctorul. Avea un plasture pe frunte și ținea în mână ruleta îngerului.

— Am găsit asta în stradă, a spus. Mai bine zis mi-a căzut în cap.

Liușka a luat ruleta.

— E a unor îngeri.

— Știu. M-au trimis după ea.

Doctorul a privit tavanul.

— A coborât mult.

— V-am spus, a răspuns Liușka.

— Mai sunt câteva minute.

— Până la ce?

Doctorul a deschis gura, dar n-a răspuns. S-a apropiat de pat și mi-a luat pulsul.

— Curios, a murmurat.

— Ce este curios?

— Aveți două pulsuri.

— Unde?

— Unul aici.

Mi-a apăsat încheietura.

— Și celălalt?

Doctorul a pus două degete pe mâna Liușkăi.

— Aici.

A rămas o vreme cu degetele pe încheietura ei.

— Nu înțeleg, a spus.

— Nici noi, i-a răspuns Liușka.

Doctorul și-a strâns geanta.

— Atunci nu mai am ce căuta aici, a zis și a ieșit, uitând ruleta pe masă.

⁂

La miezul nopții, tavanul s-a desprins. Nu a căzut dintr-odată. A coborât încet, cu muchia albă înainte, până când a atins marginea patului. Liușka s-a întins lângă mine.

— Să nu te miști, mi-a spus.

— De ce?

— Vreau să văd ce face.

Muchia a trecut prin pătură fără s-o taie. A trecut prin saltea, prin lemnul patului și prin podea. Când a ajuns la noi, am închis ochii. Am simțit o răcoare pe frunte. Apoi nimic.

După o vreme, am deschis ochii. Liușka era tot lângă mine. Tavanul dispăruse.

Deasupra mansardei se vedea cerul, iar prin locul unde fusese peretele se întindea câmpia cu mori. Copilul desculț stătea acum lângă pat și ținea în mână un cuc.

— E al dumneavoastră? m-a întrebat.

— Cred că da.

— L-am găsit lângă moară, a zis și mi l-a întins.

Cucul era foarte mic, abia ieșit din ou. Avea penele ude și tremura. Liușka l-a luat în palme și l-a așezat sub pătură, între noi.

— Să se încălzească, a spus.

Copilul s-a uitat spre cer.

— Acum pot să pornesc moara?

— Care moară? am întrebat.

— Aia care așteaptă de când v-ați născut.

Nu i-am răspuns. Copilul a plecat desculț prin câmpie. L-am urmărit până a ajuns la moara oprită. S-a agățat de una dintre aripi și a tras cu toată greutatea trupului și moara s-a pus în mișcare. Mai întâi încet, apoi din ce în ce mai repede. După câteva rotații, s-a desprins de pământ și a început să se înalțe. Am privit-o până când a dispărut printre stele.

— Liușka, am șoptit.

— Sunt aici.

— Crezi că am murit?

Ea mi-a luat mâna și a pus-o pe pieptul ei.

— Nu știu. Dar încă mă ții de mână.

Dinspre Obor s-a auzit primul tramvai al dimineții. Pe masa de lângă pat, lumânarea ardea mai departe, iar paharul cu vin era plin. Sub el se afla o hârtie pe care nu o văzusem până atunci. Am tras-o cu grijă. Era procesul-verbal întocmit de funcționarul de la primărie acum câțiva ani.

La rubrica Motivele reducerii înălțimii locuinței, cineva adăugase cu creionul: Ocupantul nu mai încape singur în propria viață.

Liușka a citit peste umărul meu.Apoi a împăturit hârtia și a pus-o în sertar, lângă bucata de perdea.

— Poate ne va trebui cândva, a spus.